La meci, dar nu prea

Soarele pripește ca-n toiul verii. Orașul pare să se dezintegreze ușor, ușor strivit de arșiță. Drumul până la stadionul Ghencea n-are nimic din grandoarea unei capitale europene, dimpotrivă. Mă emoționez nițeluș când trec prin dreptul unității militare a clubului Steaua… Aici, demult, în cătănie, veneam să luăm alimente, eu și alți soldați asemenea mie. Iar mai târziu, în anii ’90, procuror fiind, am condus secția de votare la niște alegeri, printre electori numărându-se fotbaliștii faimoși antrenați de Emeric Ienei. Gata cu amintirile! Ajung la destinație, vorba nepoțelului meu. Care se holbează la tot ce vede și mă mitraliază cu zeci de întrebări. Firesc, e primul lui meci de fotbal. Ne ocupăm locurile în tribună și mă uit în jur. Puțină lume. Arena are un aer occidental, îmi place. Păcat de sonorizare, gâjâită și nedeslușibilă, un test aproape imposibil să pricepi apelurile crainicului. „Tataie, avem voie să intrăm pe teren?” îmi pasează scurt micuțul companion. Îi răspund repezit, preocupat de altceva. Pe rândul din spate, un malac de vreo șaisprezece ani și cu un tonaj de o sută de kile, turuie întruna la „mobil”. „Bă, Coaie, ați terminat băutura?” îl aud pe puștanul guraliv și curios, nesfiindu-se de nimeni. Nici de gagica decoltată și spoită excesiv, obsedată să-și facă selfie-uri din toate pozițiile. Se ridică în picioare și observ că blugii îi atârnă sub buric, cât să-i descopere chiloții tanga. El o mângâie ostentativ pe sâni și își potrivește burta revărsată alandala. Ea îl atinge pe obraz cu unghiile false și vopsite strident, a căror lungime mă dezarmează. Dumnezeule, câtă vulgaritate, în ținută, în gestică, în limbaj! În curând li se alătură și prietenii… Copii de bani gata, educați la școala manelelor și a cocalarismului. „Bă, Coaie, i-ai tras-o ăleia?” îl iscodește abrupt pântecosul, un fel de lider al grupului. „Tataie, uite pompierii, a luat foc iarba?” mă întrerupe din ascultare Tudor. Îi explic pe fugă, nu cumva să scap ceva din vălmășagul pestriț dimprejur. O pițipoancă, tot cam la vârsta majoratului, se agită lasciv, mișcându-și provocator fesele dezgolite înadins. Pe o bucă și-a tatuat o capățână de felină, iar pe umăr, două litere. Cumva oi fi nimerit la bordel și eu nu știu? Bleah, urâți, tare urâți sunt tinerii ăștia frumoși, primejdios de liberi și pornografici. Zău că le-ar prinde bine câteva luni într-o tabără de muncă, fără tablete și telefoane deștepte, dacă obligativitatea stagiului militar a dispărut de trei decenii! Mda, noua generație „se formase prin apropiere cu pas apatic, dinspre zona de mijloc. Pe haine domina negrul, pe piei, desenele fioroase. Era epidemie de negru, fond ideal pentru marcaje: cranii cu oase, cercuri și linii misterioase, urechi de Mickey Mouse, clovni malefici, animale domestice cu aer sadic.”[1] Farmecul tribunei de altădată… Cu spectatori, iar nu cu maimuțe digitale! Urangutani, gorile, macaci și cimpanzei (femele și masculi deopotrivă), „presați hormonal”[2], cu căutături tembel-agresive și cu vagi urme de umanitate. Cum de ne-am degradat în așa hal, cum? Tac și înghit în sec. „Tataie, vreau să dea cu artificii !” mă trezește la realitate prichindelul. Dintr-un colț de peluză, ultrașii turbați aruncă fumigene. Miroase a smoală, ce mai, iadul e complet! Troglodiții ne-au împresurat și își impun animalic legea. Una a rigolei, scapă cine poate ! Dacă mai poate, desigur! Unde sunt oamenii simpli de odinioară, chibiții aceia inocenți, cu humor și cimilituri sclipitoare, cititori ai cronicilor semnate de Ioan Chirilă, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Băieșu și câți alții? I-a înghițit prezentul, ticăloase vremuri ! În spate, testiculul țășnește din gura spurcată a imberbilor la două-trei cuvinte, Coaie în sus, Coaie în jos, un univers genital scabros și obscen. „O tirăm la club, să pufăim o nea?” sună invitația la orgie a grăsanului. Ceilalți izbucnesc afirmativ, ca sălbăticiunile pădurii ascunse în argoul interlopilor. „Chiar așa, viața nu mai e de trăit fără doze, fumegai, sticle și shot-uri de alcool?”[3] mă mir în van. „Tataie, românii pierd întotdeauna?” mă lovește direct în plex țâncul. Evit un răspuns, i-aș spubera orice pâlpâire patriotică. Plecăm înainte ca ucrainenii să marcheze golul victoriei. De ce am fi rămas? Jocul tricolorilor nu diferă deloc de spectacolul tribal-indigest al tribunei. O țară în ruină, violată de alde Tzancă Uraganu, Vali Vijelie și turma de pipițe botoxate, despuiate, pirogravate și cu „injecții de proeminență”[4] ori luată în șuturi de Marković și Octavian Popescu, brr, ce faună de lumpeni și de parveniți analfabeți ! Îmi jur în sine să nu mai calc pe un stadion de fotbal din București. În definitiv, acolo iei pulsul real al nației. A, și în sălile de judecată, era să uit! Nicăieri altundeva n-ai ocazia să pipăi în toată splendoarea majoritatea, mulțimea. Și decidentul suprem în societățile democratice, nu ? Pe sufragiul lor, al celor cumplit și descumpănitor de mulți, se ridică, cinic paradox !, puterea legislativă… M-am săturat de atâta mizerie umană, mi-e greață ! Păi, nu te apucă bâzdâcii? Nu că adesa te pomenești țipând aidoma răposatului Silvio Berlusconi: „Uneori regret că nu sunt dictator, dar, din păcate, nu sunt”[5]?

P.S.: Potrivit unui comunicat al poliției din urbea transilvăneană, „în perioada 22-23 iunie, persoane necunoscute, profitând de faptul că ușile vestiarelor din incinta Cluj Arena au fost lăsate neasigurate, au sustras patru perechi de ghete de fotbal aparținând unor jucători italieni”, participanți cu squadra azzurra la turneul final al Europeanului Under 21, competiție găzduită și de țara noastră, alături de Georgia. Orice alt comentariu ar fi de prisos, România rămânând pe mai departe patria „hoților vestiți și a tâlharilor celebri”. Blestemul e, se pare, perpetuu…

[1] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[2] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[3] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[4] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[5] Gazeta Sporturilor