Lecții de iluzionism

Ne schimbăm și ne schimbă și viața de atâtea ori, încât, la un moment dat, ajungem să constatăm că nu mai știm cine suntem, nici de unde venim și nici încotro ne îndreptăm. Ne pierdem memoria individuală și pe cea colectivă, ne facem frate cu cine nu trebuie pentru a trece punți care încotro, ne înarmăm cu faimoasa deviză Tot înainte! – pe care, chipurile, odinioară am detestat-o – și încet dar sigur uităm de unde am plecat.

Deși suntem prevăzuți cu toții la naștere cu aceeași etichetă pe care scrie OM, mulți dintre noi o pierdem sau o abandonăm pe parcurs, suntem nevoiți apoi s-o căutăm asiduu, uneori preț de-o viață, și poate cândva s-o și regăsim – să sperăm că nu prea târziu. Dacă materialul din care suntem confecționați este unul de calitate sau defectuos din start? Ne naștem buni? Ne naștem răi? Ne schimbă viața? Poate că nici una nici alta, ci mai degrabă adăpostim în noi aceeași dualitate, aceeași luptă a extremelor care stăpânește lumea încă de la începuturi. O balanță extrem de fină, pe care ar trebui să ne străduim s-o înclinăm – cum ar putea fi altfel? – de partea binelui. Unii o fac la modul cel mai sincer, alții se folosesc de trucuri însușite la cursurile de iluzionism pe care le frecventează.

Cine suntem de fapt? Suntem așa cum ne comunică înțelepciunea populară, cu „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”? Alți gânditori au mai adăugat și alte reflecții: „Suntem ceea ce mâncăm, ceea ce gândim, ce citim, decidem, iubim, facem în mod repetat” etc. Toate aceste maxime încearcă să ne indice faptul că de fapt nu ne cunoaștem cu adevărat. Ar mai exista altfel atâtea teste psihologice și atât de multe chestionare care, într-un final, după ce am răspuns – sincer?! – la o mulțime de întrebări, ne dezvăluie o fărâmă de „adevăr” despre persoana noastră?

Aproape fiecare dintre noi a fost pus în postura de a solicita un job oarecare. Unii chiar de mai multe ori, putându-se lăuda cu experiență în domeniu. Alții se situează de cealaltă parte a „baricadei”, făcând parte din serviciul personal sau fiind chiar patroni de firmă în căutarea de angajați potriviți. Se știe că se cere multă dibăcie și de o parte și de cealaltă. Pe de o parte în a-și vinde bine abilitățile (existente sau doar simulate) și pe de alta în a distinge între aparență și substanță. Cunoașterea reciprocă și cunoștințele despre oameni au fost întotdeauna dificile, extrem de complexe, și aproape imposibil de dobândit fără un anume talent. Și, pentru că nu toți am fost dotați de natură cu astfel de aptitudini, a apărut un nou domeniu de activitate, unul extrem de profitabil: al acelora care ne toarnă cu pâlnia cunoștințele despre semeni.

Există oferte peste oferte despre cum să ne cunoaștem unii pe alții și cum să pătrundem mai bine în lumea interioară a celor din jur. Dar, din păcate, tot atâtea oferte există și despre cum putem disimula caracteristicile nedorite, evidențiindu-le doar pe acelea solicitate la momentul respectiv. Există cursuri pentru viitori angajați și există cursuri pentru angajatori; cursuri pentru politicieni aflați în campanie electorală, pe timpul guvernării și în opoziție. Oferte pentru VIP-uri, pentru lideri și pentru experți din toate domeniile. Lecții despre cum să răspundă întrebărilor ocolindu-le, cum să declare doar ceea ce le aduce un beneficiu, cum să dezmintă ceea ce i-ar putea costa puncte pe scara popularității. Cum să-și înceapă întotdeauna o declarație cu o asigurare și cum să evite provocările și negațiile. Nimeni nu-și începe caracterizarea cu un „Nu sunt egoist”, de pildă, fiindcă atunci, în tabăra opusă, vor exista cititori de mimică, gesturi și exprimare, care vor ști că exact asta ești, din moment ce ții să subliniezi tocmai acel punct și încă printr-o negație.

Cum ne mai putem descurca și folosi de acel instinct din dotare și cum să mai putem da ascultare intuiției, cu atâtea roluri, actori și antrenori în… blocarea neuronilor-oglindă, împiedicându-i să emită și să rezoneze? Cum să ne mai putem feri de demagogi ajunși la perfecțiune și cum să nu ne mai deschidem la rândul nostru sufletul în fața unor potențiali adversari care ne vor răni cu prima ocazie? Nu-i de mirare că, fără a ne folosi de acei neuroni, ajungem să ne (dez)amăgim singuri de zeci de ori, pierzându-ne treptat încrederea în oameni și în noi înșine. Câți dintre noi mai pot răspunde fără să clipească la întrebarea „Spune-mi cine ești?” cu un simplu „Un OM”? În loc de cursuri de codificare și decodificare a informațiilor despre sine și despre persoane tot mai înstrăinate, ne-am putea asculta din nou bunul-simț și vocea interioară, care nu ne-au dezamăgit și nici înșelat vreodată.

Un lider veritabil și valoros este unul care se naște cu o vocație: aceea de bun cunoscător de oameni și suflete umane. Nimeni nu poate tăia acea vocație în felii, pentru a o administra cu porția celor înscriși la astfel de cursuri. Mi-am urmărit colegii ani de-a rândul cum plecau și mai ales cum se întorceau de la astfel de seminarii special elaborate pentru cei din funcțiile de conducere. Deși „lecțiile de iluzionism” costau o avere, instituțiile se întreceau în a-și trimite liderii la „perfecționare”. Lideri care reveneau în postura unor încrezuți desprinși total de realitate (asta presupunând că înainte fuseseră cât de cât conectați la ea). Unora nu le mai ajungea nicio prăjină până la nasul purtat în vânt, iar răspunsul standard la orice întrebare a subalternilor despre eventuale probleme suna: „Nu cu probleme veniți la mine, vă rog, ci cu soluții! Ce soluții aveți?” Din fericire, la vremea când am ajuns eu în fruntea secției pe care am condus-o, astfel de cursuri erau încă benevole și am reușit să le evit în mare parte. Cele câteva la care a trebuit să particip mi-au lăsat un gust amar. Să vezi oameni maturi puși de organizatori să se comporte precum copiii de grădiniță, jucându-se de-a cursa cu obstacole, cu creioane colorate, mingi, piese Lego, gătind meniuri, inventând probleme, rezolvând litigii imaginare și dând verdicte… a fost ca într-un film prost, un vis urât și de un penibil greu de descris. Dacă acei șefi nu fuseseră încă închiși în bula lor de prepotență, cu siguranță după acele lecții își luau zborul și se încapsulau complet față de echipa pe care o conduceau apoi… de undeva din cosmos.

Am participat, firește, și la interviurile de angajare și de prezentare a candidaților. Nici acelea nu decurgeau mai natural și nu erau mai puțin codificate și pervertite decât cele relatate mai sus. Ambele „tabere” veneau pregătite cu un set de întrebări și răspunsuri, adaptate – după cum sperau ei – necesităților celuilalt și menite să iluzioneze suficient interlocutorul, atât cât să-l convingă să se decidă în favoarea respectivului candidat. Și unii și alții erau, se înțelege, atât candidați cât și examinatori, așa cum se consideră a fi firesc pe piața muncii libere. Întrebări standard, predate la cursurile de prefăcătorie, dar și răspunsuri la fel de standardizate și învățate pe de rost, menite să momească cealaltă parte. Faptul că în vălmășagul standardizat nu mai reușeau nici unii nici alții să descifreze pe de-a-ntregul natura umană și realitatea din spatele codificării, părea să treacă neobservat, fără să deranjeze pe cineva. „Câștiga” candidatul care reușea să-și etaleze camuflajul cu o „naturalețe” convingătoare și care satisfăcea orgoliul examinatorilor. Nu părea să mire pe mai nimeni faptul că, pe cât de repede se încheia contractul de muncă, pe atât de repede se și desfăcea – nici nu conta de partea cui. Probabil de partea aceluia care ajungea să se simtă primul deziluzionat! Fiindcă, oricât s-ar fi străduit fiecare, nu puteau totuși să rămână deghizați la infinit.

Și fiindcă a venit vorba de demisie: Există lucruri care, deși sunt declarate oficial no go, se practică totuși în continuare, ca fiind cel mai firesc lucru din lume. Teoretic e interzisă trecerea în caracterizare a unor chestiuni negative, a acelora care i-ar putea dăuna angajatului și îngreuna căutarea și găsirea unui nou loc de muncă. Practic însă, totul se poate coda și respectiv decoda de către angajatori, conform unei înțelegeri nescrise, dar arhicunoscute. Din frazele folosite, din temele alese pentru abordare, dar mai ales din gradul de comparație la care sunt așezate adjectivele și adverbele, angajații sunt o carte deschisă pentru orice „decodor”. Tot ce nu e la superlativ poate fi un impediment, chiar unul major. Și, atenție mare și la subiectul ales pentru a fi tratat și la calitățile asupra cărora s-a oprit cel care a redactat „mesajul”. Unii aleg talentul organizator, alții se decid pentru colegialitate, alții pun accentul la fel de „aleatoriu” pe punctualitate ori pe conștiinciozitate. Toate sunt trăsături distinctive, menite să-l avertizeze pe cel căruia îi va cădea în mâini ireproșabila (la prima vedere) caracterizare.

Cum să pui întrebări-cheie despre caracterul fiecăruia? Cum s-o poți face dacă habar nu ai despre ce este acela un caracter? Cum să-i poți interpreta răspunsul mimic, verbal sau gestual, când se știe prea bine că există oferte de cursuri pentru orice… camuflaj? Da, știm, există cărți și cursuri care ne învață să descifrăm și să interpretăm limbajul corpului, dar există și altele care le predau celor în cauză felul cum își pot controla și preface acel limbaj. Din păcate așa ajung să se piardă pe drum autenticitatea și naturalețea. Până și pe paginile de „socializare”, sau poate mai ales acolo, se hipnotizează unii pe alții și pe ei înșiși, până la depersonalizare.

De multe ori i-am auzit pe alții – și a existat o perioadă când eu însămi am reflectat la asta – venind cu propuneri referitoare la părinți și copii. Poate că mulți ne-am întrebat cum de există atât de multe școli și cursuri pentru orice, se împart diplome care atestă tot felul de abilități, dar calitatea de părinte nu este supusă nici unei examinări și nu este certificată de vreun document. Cum de poate deveni oricine părinte, nu însă și instalator, șofer, bucătar, sudor? Cum de li se permite unora să facă din educația progeniturilor ceea ce fac, și cum de li se permite în general să aducă copii pe lume? Ei bine, impactul pe care l-a avut și îl mai are asupra mea impostura cu tendințe de universalizare m-a făcut să renunț la astfel de idei. Ar fi cumplit să se intervină și în lumea copilăriei, deformând realitatea și pervertind natura încă de la bun început. Nu mai vorbim de ce-ar face uniformizarea și omogenizarea din omenire.

Autoamăgire, amăgire, dezamăgire… Cum să mai știe cineva cine este el însuși sau cel de lângă el, când ne pierdem cu toții în încâlcitul și descâlcitul firelor în loc să rămânem aceia pe care i-a construit natura. Inventatorii și fondatorii cursurilor de iluzionism și vânzătorii de iluzii se cred magicieni. De mult nu se mai poate vorbi însă de magie – fiindcă ea nu mai extaziază pe mai nimeni –, ci doar de o provocare inutilă pentru noi toți. Să luăm mai bine lecții de la nevinovăția în persoană și să ne limpezim privirile în ochii copiilor. Să ne lăsăm molipsiți de puritatea sufletelor lor, fiindcă doar prin ei o să putem dărâma hidosul edificiu pe care ni l-am construit într-un moment de rătăcire.