Limba romgleză? Nu, yankeizarea new-kiritțoaiei!

Aparțin, am spus-o și am să o repet ori de câte ori va fi nevoie, generației care a absolvit liceul în anul 1964, anul în care, a fost adoptată „Declarația privind poziția PMR cu privire la problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”. Document politic supranumit „Declarația de independență a PMR și a României” sau „breșa în Cortina de Fier” și care a consfințit politica de emancipare față de centrul unic conducător de la Moscova. Am fost, așadar, ultima generație care, la examenul de bacalaureat (numit la acea vreme examenul de maturitate), a avut ca probă obligatorie examenul la limba rusă.

Printr-o ciudată împrejurare, după ce am picat examenul de admitere la facultatea de filologie, s-a invit posibilitatea să fiu înscris, fără a mai da examen, la facultatea de limbi slave a Universității București, întrucât, după adoptarea Declarației din aprilie, nu prea se mai înghesuia lumea. Bineînțeles că aici nu am făcut prea mulți purici la „limba rusă” și, în anul următor, am dat admiterea la facultatea de filozofie. Culmea este că, deși în toți anii în care, din clasa a V-a și până în clasa a XI-a inclusiv, am avut ca materie obligatorie limba rusă, nu s-a prea lipit ceva de mine. Așa că, am profitat de acel an universitar 1964-1965 și am reușit să deprind câte ceva din limba lui Pușkin și a lui Ilf și Petrov. Și, trebuie să recunosc, asta nu mi-a prins rău, în special atunci când, ziarist fiind, puteam să pricep în ce consta diferența între ceea ce spuneau interlocutorii mei sovietici și ce se făceau că îmi traduc translatorii oficiali.

Am deschis, deloc întâmplător subiectul, citind articolul lui Cornel Nistorescu despre „romgleză”, adică despre avalanșa de termeni provenind din lexicul patriei Marelui Will cu care ne asaltează niște diverși care vor, în acest fel, să dovedească, lor și mai ales altora, cât de trup și suflet sun ei atașați Marelui Licurici. Fac această mențiune fiindcă, de fapt, aceștia nu vor să fie percepuți ca devotați Regatului Unit, ci direct „Republicii Imperiale”. Termenul îi aparține lui Raymond Aron, dar este perfect valabil și în zilele noastre. Sau, mă rog este încă valabil. Foarte probabil fiind să trecem la cursuri intensive de limba chineză!…

Revenind, acum, la principalul motiv pentru care am deschis discuția, trebuie să spun că el îmi este dat de o foarte jenantă similitudine între niște fițe sovieto-române din anii de până în 1964 și romgleza de baltă a unor okeiști de drept comuni ai zilelor noastre. La urma-urmelor, de ce ne-am mai mira?! Am trăit noi, românii- de fapt, nu noi ci înaintașii- vremile când „der, die, das” erau în fondul principal de cuvinte al lumii bune. Asta după ce, mai înainte, Chirița o ardea pe o franțuzească de baltă, zicând, furculision în loc de furculiță.

Știu că limbajul este un organism viu, adică un sistem deschis, dinamic și că, așa după cum există termeni care au ieșit din uz, sunt și termeni noi pe care, neavând echivalentul lor în limba română, îi preluăm și îi adaptăm. Că doar nu să îi mai spunem „gât legău” cravatei, așa cum cereau niște puritani încremeniți în ale lor…Problema mare este aceea că, deși în lexicul românesc avem termenii potriviți, unii preferă să importe scălămbăiate clișee doar pentru a fi în trend.

Nu mă credeți? Luați, vă rog, aminte la ce colcăie pe paginile de socializare ale juneții mondene și o să vă puneți mâinile în cap! Puhoaie de „woow” și de alte alea, bineînțeles la pachet cu „vb” și cu „ptcă”. Să fie, însă, vorba aici numai despre o modă, adică despre ceva trecător sau, la mijloc este un mimetism de lingău care, mai rău decât cameleonul, își schimbă culoarea/limbajul de la o împrejurare la alta? Oricum, despre o tembelă doză de snobism este cu siguranță vorba. Constatare care, la rândul ei, mă duce cu gândul la o vorbă de duh spusă acum aproape șase decenii de eminentul om de cultură A.E.Baconsky.

Era prin 1966, când autorul „Corabiei nebunilor”, care în revista „Contemporanul” (seria George Ivașcu) susținea rubrica „Meridiane” consacrată operelor reprezentative ale literaturii europene și mondiale. Invitat la o reuniune a cenaclului studenților, lui A.E.Baconsky i s-a cerut să dea o definiție a termenului „snobism”. Termen cu care, în anii proletkult-ului, erau stigmatizați intelectualii care cutezau să privească dincolo de cortina de fier. Fără să stea pe gânduri, invitatul a răspuns: „Snobismul este un factor de progres social!”

Acidă replică a cărei actualitate o probează și cascada de romglezisme cu care ne fericesc juni sau mai puții juni useri și postaci și față de care nu prea văd nu prea văd să cadabulisească cineva să spună „la loc comanda!”

Sunt, de acum, ani mulți de când ne-a părăsit incisivul George Pruteanu și cu mult regret trebuie să spun că mare, foarte mare nevoie avem ca doar o vorbă să le mai spună acestor stricători ai limbii române. A propos, nu vi se pare semnificativ faptul că, din revistele noastre de cultură, care și câte au mai rămas, au dispărut rubricile consacrate bunei, corectei scrieri și vorbiri în limba română? Fără nici-un „wooow” vă rog frumos! Am pus și eu o întrebare, în rest, totul este super-ok!!!