Mareșalul Antonescu proclamă pe ruși drept dușmanii de veacuri ai României

Versuri. Din Mircea Ivănescu prin intermediul Istoriei lui Eugen Barbu:
„o firmă scrisă parcă de insecte”; „fata este ca o frunză în al cărei verde ar vrea să se ascundă”; „vin investit cu sensuri adînci”; „umbrele care s-au strîns la geamuri îngheață”.

Tot din Istorie, rețin mai multe sclipiri din Ovidiu Genaru (un poet pe care mi-l amintesc doar redactor-șef la o revistă literară din Bacău și prin asta cultivat de toți amatorii de iscălitură în presa culturală):
„zăpada se așterne ușor ca pe morții Primului Război Mondial” (versul era primului mare război, eu însă l-am înlocuit cu Primului Război Mondial, convins că așa e mai puternic); „Cînd Dumnezeu mînca la cantina săracilor”; „numai văd cai decît în măcelării”; „fericirea ne-ar umple dacă n-am fi un vas cu fisuri”; „cei ce știu să-l lipească au murit pe Titanic”; „va trebui să prindem iaurtfiu-n lanțuri precum un tun din nouăsuteșaișpe la Marășești”; „aceste șiruri de triști bicicliști ce zic adio satelor tranzistorizate”.

*

Implicarea BOR. Pastorala lui Nicodim pentru contribuția la Ajutorul de iarnă, inițiativă a Consiliului de Patronaj, condus de Maria Mareșal Antonescu, mă împinge să caut pe internet și în cărți amănunte despre Consiliul de Patronaj. Mai ales că un text obscur de pe Internet – Ajutorul de iarnă în județul Vrancea – îmi atrage atenția că Mareșalul a zis ceva despre inițiativa asta. Eu am nevoie de date, pentru că Pastorala e o nouă dovadă a implicării Patriarhului în sprijinul Războiului Sfînt, peste marginile relației Stat-Biserică în creștinismul ortodox. De aici ajung la cele trei volume ale Jurnalului Mareșalului Ion Antonescu, ediție completă coordonată de regretatul Gheorghe Buzatu, dedicată, cum zice una dintre paginile de gardă, Împlinirii a 70 de ani de la declanșarea Războiului Sfînt pentru Țară, Neam și Zdrobirea Comunismului, în fapt o lucrare unică în felul ei, deoarece e un fals jurnal al Mareșalului pornind de la documente de arhivă. Mă încearcă gîndul acum, cînd scriu aceste notații, că s-ar putea face unul la fel și cu Nicolae Ceaușescu, desigur, peste șapte decenii, pentru că în prezentul stăpînit de anticomunismul de tip bolșevic, așa ceva e imposibil. Îl citesc cu creionul în mînă în birou, cu picioarele pe masă, pînă pe la unu și ceva noaptea. De fapt, citesc doar volumul unu și nici acela tot, ci doar de la debutul Războiului. Caut și date precise despre întîlnirile cu Înaltele Fețe Bisericești. Mare lucru nu găsesc în materie de Înalte Fețe. Dau însă peste telegrama lui Nicodim la Trecerea Prutului, de notat – cum îmi spunea Valeriu Râpeanu – prin invocarea lui Adolf Hitler, inițiative ocolite de alți autori de telegrame. Despre ea am scris deja. Volumul lui Buzatu îmi aduce o noutate senzațională:
Rezoluția pusă de Generalul Antonescu (e încă general) pe telegramă: Să se mulțumească. Să se publice.

Pentru mine e mană cerească: dovedește folosirea Patriarhului în propaganda Războiului Sfînt. Mai găsesc aici și o telegramă trimisă de pe front în care se vorbește de fotografii de biserici dărîmate de comuniști. Remarc așa, în treacăt, că Războiul Sfînt e invocat mai ales de Mihai Antonescu. Mareșalul e mai prudent. Pe lîngă datele despre BOR dau și peste unele lucruri care ar putea fi de real folos în viitor:

Relatarea vizitei în județul Constanța, de folosit prin reproducere pentru a arăta pînă unde mergea controlul Mareșalului; Un interviu dat unei publicații italiene, în care Mareșalul proclamă pe ruși drept dușmanii de veacuri ai României (după 23 august 1944, devin prietenii de veacuri ai României!); Cum i-a dat Hitler lui Antonescu un Mercedes; Răutățile lui Argentoianu din Jurnal; Declararea Mareșalului Doctor Honoris Causa al Universității București.

*

Din Arghezi:
„Bineînțeles că poezia lui Vasile Alecsandri a căpătat de la îndestulările poetului un surîs prea des fericit și o dulceață idilică puțin cam iritantă. Marele nostru poet acuarelist ar fi fost dispus să parfumeze și caprele, ca să obție o aromă uniformă a naturii. Incontestabil că viața de proprietar cu venituri și funcția de ministru, cum a fost Alecsandri, se împacă mai intimi cu mierea decît cu amărăciunea.” (Tudor Arghezi, „Mihai Eminescu. VI”, Opere, IX, Publicistică (1941-1947), Editura Univers Enciclopedic, București, 2006).