Mihail Sadoveanu: Românii sînt prea supuși credinței în loteria sorții

Poezie involuntară. Din volumul semnat de Mioara Anton Propagandă și Război , aflu despre echipele de misionari din Basarabia și Bucovina, mai precis despre legitimațiile acestora intitulate Carnet special de Legitimație, emis de Ministerul Propagandei și avizat de Marele Stat Major. Potrivit cărții pe spatele permisului scria:

„Autoritățile militare, jandarmerești și civile vor lăsa posesorului acestei legitimații libertatea de a se deplasa în toată țara pentru a lua contact cu masele populare, în scopul misiunii ce i-a fost încredințată. În caz de nedumerire a autorității, se va lua numărul carnetului și se vor comunica observațiile făcute, strict confidențial, Ministerului Propagandei Naționale.”

Rețineți poezia formulării: În caz de nedumerire a autorității.

*

Opțiune. Din întîmplare, dar absolut din întîmplare, verific conținutul uneia dintre sacoșele cu cărți care zac de secole sub birou. Dacă nu mă înșel, sînt cărți din proletcultism, comandate la un anticar pe vremea unui alt efort inutil de a termina Istoria. Iau la mînă cărțile din sacoșă și descopăr cîteva dintre ele necesare: O culegere de studii de la Centenarul Eminescu, din 1950, culme a rescrierii proletcultiste a trecutului cultural și o culegere de proze pentru tineret din viața grea a clasicilor. Le pescuiesc, alături de o carte despre Beria, de acum, una despre ocupația sovietică din Nordul Ardealului și una despre Revoluția bolșevică, din anii interbelici, marcată de senzaționalul anticomunist. Pe ultimele două le pun în grămadă pentru repartizarea mai tîrziu. Pe celelalte le pun pe raftul cu lucrări proletcultiste.

*

Meditații sadoveniene. Înainte de a pica în somn, citesc din Publicistica lui Sadoveanu după 23 august 1944. Două articole – unul despre Praga și altul despre Stockolm – deși teoretic de propagandă comunistă prin folosirea luptei pentru pace (Sadoveanu e tovarășul de drum al Moscovei din România în ceea ce se numește Lupta oamenilor de cultură cinstiți împotriva pregătirilor de război imperialiste), cele două articole sînt reportaje de călătorie dominate de viziunea din Olanda: românii sînt prea supuși credinței în loteria sorții, în timp ce occidentalii au ajuns la ceea ce au ajuns luîndu-și soarta în mîini. Îmi amintesc, în vederea unui eseu mai larg, de tableta antebelică despre fiică-sa, convinsă de doamna învățătoare că avem o țară bogată, frumoasă, că sîntem ăi mai tare din lume. Chestia cu surprinderea fetiței că sînt pe lume stadioane mai mari ca la București ar trebui s-o caut volumul 20 și s-o citez în acest Jurnal.

*

Descoperire. Căutînd în Istoria mea citatul prin care Arghezi e nemulțumit – a nu știu cîta oară – de umblatul cu bocancii în scrisul său, dau peste o veritabilă perlă azi, cînd sînt la modă demascările a ceea ce se numește colaboraționismul cu ocupanții comuniști.
Astfel, în numărul din 27 septembrie 1945, Scînteia publică un poem de Ilya Ehrenburg în traducerea „marelui poet“ T. Arghezi.

În 29 decembrie 1946, Scînteia reproduce integral versiunea românească a amplului reportaj publicat în Pravda de Ilya Ehrenburg după vizita la Bucureşti.
Oficiosul PCR nu se dă în lături din a arăta cititorilor săi aprecierea călduroasă dată lui Arghezi de scriitorul şi publicistul sovietic de mare autoritate în rîndurile comuniştilor:

„Am avut prilejul să mă întîlnesc cu cel mai proeminent poet român, Tudor Arghezi, şi m-a bucurat faptul că acest om, care ieri însă se mai ţinea departe de noi, manifestă sincera dorinţă de a cunoaşte cultura rusă.”