Nicăieri nu e (ca) acasă

Ca să poți îndrăgi ceva, să te atașezi de el și să-ți dorești să te întorci mereu acolo, trebuie ca mai întâi să pleci într-o lungă și întortocheată călătorie. Să faci un slalom infinit printre necunoscute, să le dezlegi enigmele și să le măsori depărtarea de ființa și principiile tale, înainte să poți spune că… ți-e dor. E nevoie ca mai întâi să-ți tocești aripile și să te lași purtat ca un fluture din mister în mister, ca mai târziu, pe măsură ce bagajul cunoștințelor se îngreunează apreciabil, să simți cum vigoarea rădăcinilor începe să te tragă înspre locașul lăuntric și să te împresoare tihna ocrotitoare.

„Te trage ața!” spune o vorbă din popor în încercarea de a justifica neputința în fața toanelor destinului atunci când faptele nu-și mai găsesc justificare în rațiune. O spunem atunci când, mânat de forțe de nestăvilit, cineva se îndreaptă implacabil într-o direcție anume. O ață destul de elastică, dacă reflectăm la câte ocoluri ne admite, înainte de a ne rechema la „bază”, la singura dinte valori care se dovedește demnă de a purta numele „acasă”. Mânați de curiozități, adăpați și hrăniți de cunoaștere, revigorați de înțelegere și, într-un final, (re)culeși de pe drumuri de acea forță învingătoare și invincibilă care este atașamentul față de singurul lucru care ne aparține cu adevărat. A cărui valoare o aflăm de-abia după ce cunoaștem și restul după care tânjeam și după ce îl comparăm cu ce-am lăsat în urmă.

Ca să te poți întoarce la rădăcini e nevoie să ți se dea aripi. Un lucru pe cât de firesc, pe atât de greu de acceptat, începând cu părinții care-și leagă de ei odraslele și terminând cu guvernele care-și imaginează că ceea ce nu poate face un părinte cu teroarea mai mult sau mai puțin psihologică pot face ele cu legi strâmbe și garduri până la cer. Regimurile comuniste n-au înțeles asta, stârnindu-ne curiozități și făcând să încolțească fantasme despre meleaguri de vis. N-o înțeleg nici cele de astăzi, care se limitează să ridice stavile în fața speranțelor ce pun pe drumuri milioane de suflete pribege, în loc să le permită o simplă comparație. Pentru mulți migratori, scrutarea acelui „miraj” din spatele spoielii pestrițe a cortinei ar putea înclina mult balanța în favoarea acelui „acasă” de care ei voiau să se dezică. O confruntare autentică s-ar putea dovedi mai eficientă decât fortărețele unei lumi ostile.

Ce este de fapt acasă? Un teritoriu, o încăpere, o colectivitate sau doar un sentiment? Întrebare cu tot atâtea răspunsuri câți interpelați. Unii declară cu emfază că ei sunt acasă oriunde îi aruncă destinul sau interesele. Le e totuna unde se află și nu irosesc nici măcar o fărâmă de gând la un peren acasă. Mâinele e incert, tot așa cum ieri și alaltăieri se estompează pe măsură ce zorii unui proaspăt astăzi se ivesc de… undeva, de oriunde, prea puțin contează. Taie fir după fir și speră ca astfel să-și dobândească imponderabilitatea care să-i poarte tot mai sus și tot mai departe. O nerozie să crezi într-un acasă care te ține pe loc, când ție îți aparține de fapt o întreagă lume! Alții îi simt lipsa la fiecare tentativă de decolare. Simt apăsarea înstrăinării cu fiecare prag pe care-l trec în căutare de mai bine, și revin anotimp de anotimp cu exactitate de pasăre migratoare la cuiburile lăsate în paragină și care se clatină tot mai tare, în ciuda întăririlor aduse cu fonduri străine. An de an li se ciuntesc aripile și se mai atrofiază o radicelă zgâlțâită de atâtea peregrinări, dar ei continuă să creadă cu încăpățânare în acel acasă la care într-o bună zi se vor întoarce definitiv. Măcar un loc de veci și tot își rezervă acolo de unde au pornit în lunga și sumbra călătorie.

Totul a fost și este migrator, toate se orientează într-acolo de unde pare să vină lumina. Flori, păsări, animale, noroade întregi, cu toții se aventurează în căutarea unui acasă. Oare cum ne-a prevăzut natura pe noi, oamenii? Suntem făcuți să ne construim cuiburi, sau să umplem drumurile? Istoria ne spune că la începuturi n-am prea stat pe loc. De îndată ce omenirea s-a dovedit capabilă să-și crească și cultive hrana, a renunțat la mărșăluit și a preferat să se așeze. Pentru acele așezări (să fi fost ele primul „acasă”?!) oamenii au opus rezistență hoardelor de barbari și au purtat războaie crâncene. Ferm deciși să rămână sedentari, tot mai mulți au început să-și ridice ziduri, să le pună acoperișuri, să se înconjure de „apropiați”, să-și asigure confort și, din păcate, și o sumedenie de boli inerente comodității. Și pe măsură ce bolile civilizației îi măcinau pe dinăuntru, haite întregi de hiene profilate pe profituri au început să le dea târcoale.

Gusturile timpului și ale oamenilor au fost și sunt în perpetuă schimbare. Mereu se oscilează între less is more și more than much. De la case mici care adăpostesc mai multe generații, la coloși impozanți (ne)locuiți de familii tot mai împuținate. De la spălătorii și băi publice la dotări personale și personalizate, bucătării somptuoase înzestrate cu gadgeturi și roboți culinari… șomeri, fiindcă nimeni nu mai gătește și nici nu mai mănâncă acasă, iar membrii familiei nu se mai văd cu săptămânile, așa împrăștiați prin camerele supranumerare. Deși dispun de mai multe camere de baie pe cap de locatar, preferă să-și spele în public rufele murdare. Nici de dormit nu se prea mai doarme acasă. Se preferă cluburile și paturile străine. Sau, și mai profitabil pentru întreprinzători: nu se mai doarme deloc – japonezii ne demonstrează că se poate… muri și la locul de muncă.

Bunicul meu avea o colibă de cel mult zece metri pătrați. Acolo, între cei patru pereți prevăzuți cu un geam cât palma și o ușă pe care nu intrai fără plecăciuni, se afla esența multor vieți. Nimic de mai târziu nu egalează bogăția și densitatea trăirilor de atunci. Astăzi familiile constrânse să-și petreacă vacanța într-o cameră de hotel și nevoite să se apropie nepermis de mult riscă să fie apucate de amoc și riscă destrămarea. Pe măsură ce încăperile se dilată și aerul din ele se subțiază, se întind corzi până la rupere între membrii tot mai dezbinați. Fiecare își dorește o sferă privată în care să se distanțeze de mediul familiar și să se alieneze în vastul spațiu virtual care acceptă orice și pe oricine. Pe măsură ce panorama admirată de la înălțimea la care ne-am cocoțat vilele impunătoare se desfășoară la picioarele noastre, se îngustează și unghiul din care se percepe realitatea tot mai încețoșată.

Pe măsură ce imobilele (și chiriile) se hipertrofiază, paradoxal, străzile se populează cu tot mai mulți foști locatari, iar ușile se închid în spatele câtorva rămași să bântuie prin încăperile pustii și să se mulțumească cu ecoul propriilor pași. Minunata lume nouă a făcut posibil un nomadism modern. Înalță sârguincios zgârie-nori pe care tot mai puțini și-i pot permite și care au început să arate ca niște strecurători gigantice din care se scurg șuvoaie de „evacuați” de intransigența vremurilor. Hrăniți cu lopata de vânzătorii de iluzii imobiliare și azvârliți apoi cu furca de stăpânii puterii financiare în gunoiul stradal. Nu se cunoaște numărul exact al celor rămași fără adăpost, cu toții sunt însă de acord că el se află în creștere exponențială. În frumoasa și civilizata Europă, în anul de grație 2021, numărul celor care înnoptau pe cartoane așternute pe asfaltul străzilor se estima la aproape un milion, cu 70% mai mulți decât în urmă cu doar zece ani! Peste o jumătate de milion se estimează a face asta și în țara tuturor posibilităților, deși există surse care avansează cifre mai mari. Două persoane dintr-o mie aterizează zilnic în infernul străzii. În Germania mai bine de un sfert de milion de oameni și-au pierdut locuințele și bântuie în căutare de adăposturi cât de modeste, ca să nu îngroașe și mai mult rândurile celor ce dorm sub cerul liber. Oscilează între corturi, rulote și alte adăposturi precare și încă accesibile. Aproape 40.000 au renunțat să se mai zbată, au trecut deja „dincolo” de paravane și s-au resemnat cu ce le oferă strada. Situația se regăsește la nivel global și nu face cinste câtuși de puțin mileniului actual: peste 1,6 miliarde de oameni nu dispun de ceva pe care să-l numească (a)casă.

E firesc ca numărul persoanelor fără adăpost să fie în continuă creștere, veți spune. La urma urmei, și populația crește neîncetat. Nu însă și în țări europene unde, în paralel cu numărul celor rămași pe drumuri, crește și acela al gospodăriilor de o singură persoană. În Germania aproape 17 milioane de persoane locuiesc singure. În Austria o gospodărie din trei se prezintă astfel. Oare acei oameni se simt cu adevărat acasă?! Unii se pierd prin mult prea multele odăi, sub prea încăpătorul acoperiș și înăuntrul gratiilor aurite ale coliviilor în care s-au izolat de bună voie și de oroarea contactului cu plebea; alții se joacă de-a schimbul de familii și parteneri, ca să-și omoare plictiseala înainte de a-i omorî ea pe ei; iar alții ar da orice să aibă o familie și să nu fie nevoiți să-și ia lumea în cap și să devină sclavi moderni în corturi mizere ridicate pe pământuri mafiote. Unii, exasperați de obrăznicia și tirania odraslelor – pe care n-au avut habar să le educe și nici chef s-o facă –, devorează regizări televizate despre cum să le expedieze în căutarea celor mai severi părinți din lume (părinți săraci în dotări materiale, nu însă și cu duhul!) care să le arate preț de o săptămână cum e altundeva; alții, mai exhibiționiști, își etalează în fața camerelor progenituri răsfățate și tot vidul și toată sărbezeala vieții lor de oameni „însemnați” de pripășirea miliardelor. Pe când unii copii sunt încurajați și îmboldiți să-și aleagă sexul care le oferă „împlinire” încă din grădiniță… alți copii și-ar dori părinții acasă de la munca din străinătate, unde s-au lăsat duși de dorința imperioasă de a le construi odraslelor un frumos și prea puțin consolator „acasă”.

Există multe motive care pun oamenii pe drumuri și îi alungă de acasă. Mai toate se rezumă la fuga de sau după civilizație. Fobie socială sau dorință de socializare. Unora le lipsește confortul, altora, semenii. Tuturor le este teamă de ceva – de boli, de oameni, de capriciile naturii – și mai toate fricile alimentează insațietatea hienelor. De câte ori n-au încercat unii să-și încropească acel acasă și de câte ori li s-au zădărnicit planurile? De câte ori nu i-au atras ofertele irezistibile ale „dezvoltatorilor” imobiliari, ca mai târziu să fie azvârliți în stradă de aceiași rechini – asta dacă nu-i îngroapă mai întâi muntele de moloz la o zguduire mai serioasă a scoarței terestre revoltată de lăcomia care a înjghebat sicrie și gropi comune, în loc să construiască adăposturi. Bineînțeles că se încheagă o nouă haită de hiene profilate pe locuințe minuscule, ridicate în doar câteva zile pentru rămașii pe drumuri, numai că nici acelea nu au cum să fie accesibile celor care au pierdut totul. De unde nu e, n-ar trebui să ceară nimeni… Totuși, hienele o fac. Cu bani se ridică de toate, de la zgârie-nori la bordeie. Fără bani, și unele și altele se umplu doar cu vid.

Odată alungați din iadul civilizației, se lasă mângâiați o vreme de iluzia că măcar sunt liberi, că își aparțin și pot face din și cu viața lor ce vor. Unii mai norocoși își procură un adăpost modest – atât cât să nu-i plouă și cât să se retragă din raza vizuală a intransigenței societății – și duc o viață pe roți. Cei cu o porție mai mică de noroc umblă cu cortul în spate precum melcii cu cochiliile; iar cei privați complet de șansă își încredințează nimicul sacoșelor de plastic. De la lux turistic, rulota a devenit lux imobiliar. Tot mai mulți doritori să facă parte din „clasa de mijloc” și-l achiziționează. Rulota mobilă a fost odată… De când cu prețurile cățărătoare la carburant, se „preferă” rulota stătătoare ca unic și permanent refugiu. Nici unii, nici alții nu sunt scutiți de surprize. Pornesc la drum îmbărbătați de speranța că lumea e (și) a lor, dar nu fac doi pași și realitatea se năpustește asupra lor și îi înștiințează că… tot ce mișcă, râul, ramul… e împărțit de mult, și totul costă. De oriunde poți fi alungat. Orice pas ți-e monitorizat și orice sejur depinde de indulgența cuiva.

Pe măsură ce amăgirea cu perspectiva libertății de mișcare, de a trăi în voie, liniște și pace se destramă, se deconspiră și faimoasa utopie și toată hălăduirea lor se dovedește a fi doar anticamera temutului „dormitor stradal”. Mulți sunt încredințați la începuturi că un loc de camping ar putea fi locul ultimei salvări. Nu însă și proprietarii acelora care-și doresc turiști și nu naufragiați permanenți. Chiar și dacă aceia ar accepta chiriași permanenți în corturi sau rulote, se interpune vigilența autorităților, care atrag atenția că legea interzice să închiriezi nelimitat locuri de parcare pentru… saci de dormit. Ți se face semn că ospitalitatea s-a încheiat și… călătorului îi stă mult mai bine cu drumul și e cazul să-ți iei picioarele la spinare sau să-ți pui roțile în mișcare, dacă nu cumva dispui de aripi. De aripi nu dispui, chit că văzduhul nu s-a privatizat (încă), așa că nu-ți mai rămân decât picioarele și voia inerției. Inerția te poartă și ea o bucată de drum, până-și epuizează forța motrice reziduală, după care se instalează stagnarea. Și angoasa. Ce-ți mai rămâne decât să-ți iei rămășițele din cele câteva pungi de plastic, să le arunci într-un cărucior șchiop și să cutreieri în neștire străzile? În căutarea unui cotlon, unde să-ți strângi laolaltă mădularele ostenite de mărșăluit. Uneori plouă cu câțiva bănuți, alteori cu ocări și insulte. Uneori te zgribulești să nu-ți pătrundă frigul iernii până la oase, alteori te înfioară răceala semenilor câtuși de puțin doritori să te vadă, să-ți audă păsurile și mai ales să te miroasă. Unii nu sunt deloc dispuși să înțeleagă că destinul le poate aplica și lor lovituri sub centură. Nu vor să-și încrucișeze drumurile cu „ratații” și te ocolesc de la o poștă.

Și totuși, de ce anume ni se face dor cândva și ce se vrea acea întoarcere acasă? Purtăm în noi genele dorului de ducă sau pe ale dorului de acasă? Tânjim după apropierea de natură sau vrem doar simpla distanțate de natura… umană? Viața ne este aventură sau luptă crâncenă pentru supraviețuire? Suntem stăpâniți de dorința de a cunoaște lumea sau de a ne da la fund ca să nu fim (re)cunoscuți? De a ne împlini un vis sau de a scăpa de coșmarul realității? Fiecare ființă umană se naște înzestrată cu dreptul la viață, dar nu primește în dar și biotopul potrivit. Acel acasă se cere căutat, recunoscut și apărat cu strășnicie. Aparții unei lumi întregi, dar lumea care-ți aparține ție e doar atât cât încape în inima ta. Ești o simplă piesă dintr-un gigantic puzzle. Poate un fir de nisip să se simtă acasă în imensitatea unui deșert? Poate asta o picătură de apă în vastitatea unui ocean? O moleculă de oxigen în nemărginirea văzduhului? Doar dacă acea lume nu a uitat că integritatea ei depinde de fiecare componentă și nu le tratează ca pe corpi străini. Dacă și inima procedează la fel cu lumea pe care o adăpostește, toată peregrinarea noastră și tot cotrobăitul au fost de prisos și nu vom fi acasă nicăieri.

Acasă suntem atunci când încetăm să mai plutim între mai multe lumi și ne-o descoperim pe-a noastră, aceea care sălășluiește în inimă. Lumea la care ne întoarcem cu drag după ce-am cutreierat și orbecăit prin labirintul schimbător al lumilor de-afară. E acolo unde ne simțim mereu bine-veniți. Ajungem acasă atunci când învățăm să ne iubim și apărăm teritoriul prevăzut cu un marcaj sacru, pe care nimeni și nimic nu-l pot șterge. Când prin tot ce înfăptuim lăsăm urme pe care să poată și să vrea să pășească și alții care vin din urmă și pe care pașii să-i poarte la rândul lor… acasă. Către acel ceva (crezut) lăsat în urmă, dar care ne-a însoțit întruna peste tot.