Noaptea magică a celor trei „moși”

„Să fiți cuminți, că în  noaptea de Crăciun o să vină Moș Gerilă cu daruri! Să  nu-i supărați pe părinți și să învățați carte!” ne spunea învățătoarea înainte de a pleca în vacanța de iarnă. Nouă, prichindeilor, ne răsuna în urechi  doar partea aia cu cadourile, restul o amânam mereu pe altădată… În definitiv, ce atâta zor, aveam o viață întreagă în față ca să buchisim maldărul  de terfeloage  de care era cu neputință  să  scăpăm  de-a lungul anilor de școală!

Acasă, tata-mare, chiar în  ajunul clipei magice, mă punea pe jar, anunțându-mă că  moș Crăciun  e deja pe drum…  Și, brusc, cădeam pe gânduri, și mă perpeleam, și mă ferfenițeam cu o droaie de întrebări. Vasăzică, sunt doi moși, adică voi primi de două ori daruri! Căscam ochii într-atât, încât cuprindeam tot văzduhul  și râdeam cu sughițuri. De bucuria iminentei minuni, păi, nu-i de colea să te pomenești  deodată cu un geac  de  jucării! Afară, gerul  făcea să crape pietrele, iar  zăpada zăcea troienită, aproape  să atingă  streașina. Nici câinii, sărmanii, nu mai chelălăiau, toiegiți  de aerul polar prăvălit peste sat.  Soba duduia. Ma’-marea abia prididea să care coșuri învârfuite  cu paie  amestecate cu coceni  de porumb și să  le îndese pe gura flămândă a plitei,  pe al cărei  umăr dogoritor picotea un mârtan bălțat. Ce cald era în odăiță… Simțeam că  un alt moș,  Ene, de astă dată, îmi dă târcoale, grăbit  să-mi lase și el pe gene darul său zilnic. Îl alungam, îl goneam, zvârlind  din mâini. „N-am timp de tine azi, nu vreau să dorm, adu-mi somnul mai târziu, eu am treabă să-i aștept pe ceilalți moși  din poveste !” Așa îi ziceam. Sau mi se pare mie acum, când  fulgii de nea mi s-au nins  și mie în barbă, în creștet, pe tâmple… Mă  căzneam ce mă  căzneam să nu mi  se lipească pleoapele, însă oboseala mă biruia. Dimineața, o certam înlăcrimat pe bunica și îi ceream socoteală pentru că nu m-a ținut  treaz. Ea mă mângâia blând și îmi arăta  cutiuțele  de sub brad. Mă apropiam lacom de crenguțele împodobite cu vată și  înșfăcam darurile. Le desfăceam pe nerăsuflate, și sufletul  mi se dospea coșcogeamitea, cât să se reverse pe malul bulgarilor. Noroc cu Dunărea, că  cine știe unde se oprea… Un șerpișor năzdrăvan mă rodea însă pe dinăuntru,  o curiozitate de copil. Voiam să  descopăr urmele musafirilor noctambuli, să le deslușesc taina. Cercetam atent pervazul ferestrelor. Nimic. Apoi,  acoperișul casei, înspre  horn. Nimic. În curte, nimic. Ieșeam  pe linie, nimic. Nici măcar la prima răspântie. Nimic, nimic !  Cumva dârele alburii de pe cer să fie ? Și norișorii ăia scămoși, al căror  contur seamănă cu călcătura renilor mitologici? Nu mai știam în ce să mă încred…  Mă întorceam îmbufnat în poala mamei   mamei mele și îi juram că, la anu’, voi ședea de veghe până în zori  și îi  voi întâmpina la poartă  pe moșii ăia darnici, Gerilă și Crăciun.

Timpul a fugit ca nebunul și încă  n-am  dibuit cărările moșnegilor iernatici, călători cu sania încărcată de daruri tocmai din Laponia, deși mi  s-au alăturat, rând pe rând, pruncii și nepoțeii mei. Ceva, ceva am aflat totuși pe acest drum inițiatic,  dinspre copilărie înspre  senectute  – Moș Gerilă  și Moș Crăciun erau una și aceeași persoană, numai că oamenii roșii încercaseră  să-l izgonească pe  ultimul din calendarul  unor sărbători religioase ce se încăpățânau să le strice canoanele  ideologice…

S-a întunecat de-a binelea nu numai afară, ci și-nlăuntrul meu. La noapte, nu voi mai zăvorî ușa apartamentului, să stea larg deschisă, poate Moș Crăciun se va ivi iarăși. Ca atunci, demult…