O cititoare de Universul – Mița Baston

La dialogul tv despre Stelian Popescu, directorul și proprietarul Universului, îi citesc lui Aristide Buhoiu și, prin asta, telespectatorilor, celebra replică a Miței Baston din D-ale carnavalului:
„Trebuie s-o știu, trebuie s-o aflu… și să vedem. O să fie un scandal… dar un scandal… cum n-a mai fost pînă acum în «Universul»”.
Îl întreb pe interlocutor:
Era Mița Baston o cititoare de Universul?
Îmi răspunde afirmativ.

Universul a fost încă de la înființare un ziar popular, cu o mare pătrundere în rîndurile oamenilor simpli. Era citit mai ales de cei de la mahala. Nu se dădeau în lături să-l cumpere nici funcționarii, ofițerii, micii burghezi. Uriașa sa influență a făcut să fie subiect de interes politic acut. În anii premergători intrării noastre în Primul Război Mondial, Take Ionescu (liderul Partidului Conservator Democrat) îl ajută cu bani (primiți de la ruși, spun gurile rele!) pe Stelian Popescu pentru a-l cumpăra. Sub Carol al II-lea, ziarul beneficiază de exclusivități, cum a fost, de exemplu, stenograma Procesului Corneliu Zelea Codreanu.
Constrânsă de rigorile ritmului, discuția trece mai departe, fără a stărui asupra acestei referiri a Miței Baston la un ziar precum Universul.

Și totuși ar fi meritat să stăruim un pic.
Caragiale e un scriitor eminamente implicat în actualitate. Perfect explicabil astfel de ce creația sa face trimiteri la personalități și evenimente de mare răsunet la vremea respectivă. Veta din O noapte furtunoasă fredonează din Portretul lui G. Sion; Jupîn Dumitrache și Ipingescu se trudesc să descifreze un articol scris în stilul italienizant de la Românul lui C.A. Rosetti; grupul Cațavencu e una din multele grupări liberale disidente din ultimii ani ai guvernării Ion Brătianu; Zița se laudă a fi „citit de trei ori Dramele Parisului”, „cîte au ieșit pînă acum”; Jupîn Dumitrache își duce cucoanele la grădina de vară a lui I.D. Ionescu.

Caragiale e însă și un mare satiric. Asemenea tuturor marilor satirici, el nu șovăie să-și lovească adversarii din presă și literatură făcîndu-i preferați ai personajelor ridicole. Stilul italienizant al lui C.A. Rosetti e crunt ironizat prin înfățișarea ziarului Vocea Patriotului Naționale drept lectura de căpătîi a celor doi imbecili: Jupîn Dumitrache și Ipingescu. În dezlănțuirea ei de telenovelă, Mița Baston invocă, la un moment dat, Republica de la Ploiești:

„Da (ridicîndu-se), vreau scandal, da… pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sînt fiică din popor și sînt violentă; ai uitat că sînt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sînt ploieșteancă – da, ploieșteancă! – Naică, și am să-ți torn o revuluție, da o revuluție… să mă pomenești!…”.

Intenția de batjocorire a Republicii de la Ploiești bate la ochi. De altfel, în economia personajului, trimiterea e nițel forțată. Firește, dacă nu-i atribuim Miței Baston, ca și Conului Leonida, disponibilitatea de a emite clișee ale epocii. E un procedeu admirabil utilizat de Caragiale în Două loturi.

D-ale carnavalului era gata în februarie 1885. Primul număr din Universul lui Luigi Cazzavillan apare la 20 august 1884. Succesul de tiraj e neobișnuit: 5.000 de exemplare, în condițiile în care nici un ziar de pînă atunci nu depășise tirajul de 3.000 de exemplare. Accentul pus pe faptul divers, pe „scandaluri”, pe istorioare de telenovelă îl fac simpatic masei de cititori și antipatic intelectualilor. Indiferent de aceasta, apariția Universului e un moment de răsunet în epocă. Scriitorul Caragiale, cu al său simț gazetăresc al actualității, nu-l putea ocoli. Nu întîmplător, potrivit mărturiilor, la premiera Scrisorii pierdute, din 13 noiembrie 1884, doi tigănuși, interpretați de elevele de Conservator – Maria Ciucurescu și Mia Theodorescu – vînd Universul „de cinci parale”.

A vrut să ridiculizeze Caragiale ziarul Universul, făcînd din el gazeta reper a Miței Baston?
Greu de răspuns. Un satiric n-are cum să ia peste picior lucrurile populare. Le poate cel mult ignora. Victimele sale sînt lucrările nesincere, cele cu o aparență idealistă, ascunzînd o esență meschină. Universul era un ziar sincer în interesul de a cîștiga cu orice preț marele public.

Înclin să cred ca I.L. Caragiale a luat Universul ca pe un moment al actualității peste care nu se poate trece. Sau, dacă ne gîndim la scena cu vînzarea Universului de la premiera Scrisorii pierdute, nu-i exclus să fi vrut să-i facă nițică reclamă produsului lui Luigi Cazzavillan. Nu va fi el mai tîrziu un colaborator de frunte al ziarului?