O formă a slugărniciei gazetărești: Teama de a fi obiectivă cu Vestul

La finele lui noiembrie 1994, am fost prezent, în calitate de invitat, la un seminar organizat la Paris de Adunarea Națională a Franței sub titlul „Jurnalism și democrație în Europa centrală și orientală: ce rol poate juca Franța?”. Nu de puține ori am denunțat sindromul numit de mine al Provinciei din Est depărtate de Centru. Occidentalii sînt suprinși să constate că noi, românii, facem plecăciuni în fața lor fără ca ei să ne fi cerut asta. Printre formele cele mai mizere ale slugărniciei se numără și teama de a fi obiectivi cu tot ce se întîmplă în Occident. Ar fi normal ca scriind despre realitățile din Vest, inclusiv din America, ținătorii noștri de condei să aibă față de aceste realități poziția critică a presei din Vest față de ele.

Nu se întîmplă așa ceva.
De la jurnaliști pînă la prostituate, tot ce aparține Vestului e subiect de admirație și evident de comparare defavorabilă cu tot ceea ce se întîmplă la noi. Pe vremea comunismului, realitățile din Vest erau caricaturizate prin denigrare. Acum, în postdecembrism, ele sînt exagerate prin elogiere. În schimb realitățile din URSS erau idilizate, în timp ce azi sînt date cu fard cele din Vest.

Așa cum se vede și acum, eu nu am complexul Occidentului. Am scris și scriu despre evenimentele din Vest cu aceeași detașare cu care scriu despre realitățile de la noi. Într-un cuvînt sînt un ziarist occidental cînd scriu despre Occident și nu un ziarist din Provincia de Răsărit a Lumii civilizate care e România. Și am fost așa imediat după decembrie 1989 și nu abia în ultimii ani. Cea mai bună dovadă o reprezintă comentariul publicat de mine în Evenimentul zilei din 3-4 decembrie 1994. Îl republic aici nu numai ca o dovadă a lipsei de complexe avute ca ziarist postdecembrist, dar și pentru că observația că presa de la noi trece cu vederea realitățile din fostele țări surori întru comunism e valabilă și azi.

O pierdere de timp

Împărtășesc o adevărată repulsie față de seminarii, colocvii și simpozioane. Văd în ele o formă snoabă a banalei pălăvrăgeli de cafenea. Stai și bați din gură întruna pînă te iau durerile de cap. Cu toate acestea am acceptat invitația de a participa la seminarul «Jurnalism și democrație în Europa centrală și orientală: ce rol poate juca Franța?», organizat la Paris de Adunarea Națională a Franței. Au cîntărit greu în decizia mea două argumente. Unul a fost credința că seminarul se va bucura de prezența unor redactori șefi și directori de publicații din fosta parte comunistă a Europei. Cu excepția Albaniei, toate celelalte țări din Europa Centrală și de Est erau trecute în program. Mă gîndeam că reuniunea putea fi un bun prilej de a stabili pentru «Evenimentul zilei» legături strînse cu aceste gazete vioaie, înflorite pe solul acoperit pînă nu demult de posomorîtele lanuri ale presei unice. Oricît ar părea de ciudat, în România se cunosc puține lucruri despre realitatea social-politică, economică și morală din țările Europei centrale și de est. Știm aproape totul despre țările occidentale. Nu știm aproape nimic despre țările care traversează o experiență istorică asemănătoare în linii mari cu cea pe care o încearcă România. Cum merge privatizarea în fostele țări surori? În ce stadiu se află agricultura? La ce proporții a ajuns corupția? Cum sunt prețurile? Iată doar cîteva întrebări la care românii ar vrea să afle răspunsuri competente. Răspunsurile pe care nu le pot da decît jurnaliștii, acești «istorici ai clipei», cum îi poreclea Albert Camus. Printr-un schimb de redactori, de publicații și corespondențe cu principalele cotidiane din țările estice, schimb ce putea fi stabilit la Paris, «Evenimentul zilei» își putea asuma misiunea de a ține la curent opinia publică din România cu întîmplările mari și mici din țările răposatului lagăr socialist.

Un alt argument pentru a participa la seminar a fost precizarea pompoasă din capul programului primit de fiecare dintre cei invitați. Potrivit acestei precizări, seminarul urma să se desfășoare sub «înaltul patronaj al domnului Philippe Séguin, președintele Adunării Naționale a Franței». În plan strict formal, Philippe Séguin e un fel de Adrian Năstase al Republicii Franceze. În plan practic însă, deosebirea de ambițiosul nostru politician e ca de la cer la pămînt. Nu numai pentru că Philippe Séguin e președintele Camerei Deputaților unei țări de proporțiile Franței, dar și pentru că domnia sa e o personalitate de talie europeană. Un asemenea înalt personaj – gîndeam – va da reuniunii de la Paris o rezonanță cît de cît mai acătării. Realitatea de la fața locului mi-a contrazis însă violent toate socotelile. Mult trîmbițata manifestare a fost un eveniment de un anonimat izbitor. Presa franceză nu i-a consacrat nici măcar un rînd. Despre canalele de televiziune n-are rost să mai vorbim. Singura cameră de luat vederi pe care am zărit-o pe acolo a fost camera mea. Discuțiile au fost mai mult decît sterile. În a doua lor parte, după dejunul oferit de doamna Nicole Catala, vicepreședintele Adunării Naționale a Franței, ele erau cît pe aici să nu mai poată fi continuate din lipsă de combatanți. O parte a delegațiilor s-au lăsat în brațele unei moțăieli binefăcătoare. O alta au șters-o la cumpărături prin Paris. Directorii și redactorii șef presupuși n-au catadicsit să vină. Excepție făcînd România, publicațiile din țările estice au fost reprezentate de oameni de mîna a doua. Înaltul patron, Philippe Séguin, n-a binevoit să ne arate ilustra-i față.

Psihologii susțin că tot ce e mult strică. O femeie goală, de exemplu, ne oferă o imagine superbă cînd e singură. Mai multe femei goale, oricît de frumoase ar fi ele, dau însă, cînd sunt adunate grămadă, ca niște oi tunse, o impresie neplăcută. Această imagine e de-a dreptul jalnică în clipa cînd femeile sunt niște amărîte. O asemenea impresie mi-a lăsat-o întreg seminarul de la Paris. Ne strînsesem acolo, întruna din sălițele imensei clădiri a Adunării Naționale a Franței, reprezentanții jurnalelor din toate țările Europei centrale și de est. Ne adunasem acolo ca niște rude sărace, venite din provincie cu Personalul, pentru a ne plînge înaltei protectoare, Franța, de problemele politice și economice care ne rod zilele. Iar înalta noastră protectoare, care nici ea nu se simte prea bine, pentru că sora mai mare, America, o tratează cu sictir, ne-a ascultat cu un surîs pe cît de politicos pe atît de indiferent. A existat, totuși, în această bălăceală de lacrimi, proteste și denunțuri estice o satisfacție secretă. Aceea de a-i vedea pe reprezentanții Rusiei mai amărîți decît noi.
O satisfacție prea mică însă pentru a justifica pierderea de timp care a fost seminarul de la Paris!”