Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

O tristețe iremediabilă

Sincer, după ce am citit relatările unora dintre colegii care scriu pe acest site, precum cele ale doamnei Smărăndița Păcuraru sau ale domnului Ionuț Crivăț, nu-mi mai vine să scriu nimic. Scriu despre boli, igienă și prevenție, despre spălatul pe mâini, folosirea corectă a măștilor, mănușilor și a dezinfectanților, despre teste și vaccinuri, convinsă fiind de importanța instruirii oamenilor într-o perioadă dificilă, dar mă trezesc readusă, printr-o smucitură, în realitatea pe care o crezusem de mult apusă.

A spune că nu s-a schimbat nimic în România ultimilor 30 de ani ar fi o subevaluare grosolană. S-au schimbat enorm de multe, și mai toate în rău. Nu știu ce șansă ar mai avea astăzi una ca mine – fiica celor mai săraci oameni din sat și care a reușit să termine o facultate fără relațiile și intervențiile și pe atunci la modă. Mi-e rușine de colegii medici – pe care nu-i recunosc de colegi –, simt o revoltă mai mult decât neputincioasă citind tot felul de povești pe care, deși ar fi trebuit să le cunosc, le vedeam totuși estompate. În urmă cu 30 de ani, când am evadat din iadul comunist, eram ferm convinsă că vinovații principali erau dictatorii și regimul lor de teroare. Treptat, a început să mi se infiltreze ideea că nici poporul nu vrea cu adevărat să-i meargă altfel. Avea dreptate Einstein când spunea că „lumea nu de oamenii răi e amenințată, ci de cei care permit răul”.

Nu știu dacă refacerea din temelii a sistemului de sănătate, a celui politic sau a instituțiilor ar aduce ceva dacă nu se schimbă sau nu e schimbat și poporul. Practicile nesănătoase pe care le descriu atât de bine colegii în articolele lor par să fie atât de înrădăcinate, încât ajung să fie incluse în codul genetic al mai multor generații. Nimic nu pare să mai funcționeze fără corupție și corupere, fără furt și înșelăciuni, oricât de mult ar ploua cu stimulente și oricât de multe jurăminte ar depune fiecare la preluarea funcțiilor. Oricât de integru ar încerca să fie cineva, mai devreme sau mai târziu are de suportat consecințele onestității. Fiindcă integritatea este excepția și este mai ușor să elimini excepțiile decât restul colosului.

Nu am detestat nimic mai mult decât șpaga, mai ales cea care se obișnuia prin spitale. Am lucrat în spitalele din România doar pe timpul stagiaturii. Știu că nu m-ar crede nimeni dacă aș încerca să susțin că nu am primit niciodată nimic de la pacienți. Dar, în calitate de pacientă, a trebuit, firește, să mă supun. Cu astfel de reziduuri în memorie am ajuns și într-un spital din Austria, în urmă cu vreo 20 de ani. Era ora două dimineața, fiul nostru fusese internat de urgență, iar personalul de la camera de gardă ne-a stat la dispoziție preț de mai bine de o oră, până când s-au încheiat consultațiile și restul formalităților. Mai ales o infirmieră se agitase foarte mult, pregătise patul, îi adusese articolele de toaletă, pijamaua și toate cele necesare.

Și acum îmi amintesc de reacția acelei infirmiere. Plini de remușcări fiindcă o „trezisem” în miez de noapte (după aceea am aflat că pe tura de noapte nu dormea nimeni, ci pacienții erau supravegheați la fiecare sfert de oră), eu și soțul meu am încercat să-i oferim o mică atenție. A tresărit de parcă ar fi mușcat-o un șarpe. Refuzul a fost categoric – „Mulțumesc, dar nu accept absolut nimic. Sunt deja plătită pentru ceea ce fac!” – și ne-a descurajat orice alte încercări de acest gen pe viitor. Totodată ne-a făcut să respirăm ușurați. Scăpasem de ce ne temusem cel mai mult.

În urmă cu câteva săptămâni, pe timp de pandemie așadar, mi-am însoțit soțul la un centru de diagnostic imagistic. Așa cum prevedeau regulile, ne-am făcut programare prin telefon (două minute), ne-am prezentat la ora stabilită, am primit mască și dezinfectant la intrare, la ghișeu ne aștepta deja cineva. (Pe când noi intram, ieșea din încăpere persoana care fusese înaintea noastră și de ușa de intrare se apropia următoarea). După alte două minute petrecute la ghișeu, timp în care ni s-au introdus datele în calculator, am intrat în anticameră. Un spațiu imens, unde pe vremuri se înghesuiau vreo 50 de persoane. Acum nu se aflau înăuntru decât cinci sau șase, tot atâtea câte cabinete de consultație erau. Nu am apucat să-i vedem bine la față pe ceilalți. Nu din cauza măștilor, ci fiindcă fiecare a fost preluat în mai puțin de două minute de personalul respectiv și condus unde trebuia. După consultație erau din nou conduși spre ieșire și alții le luau locul. Nu povestesc mai departe fiindcă, prin comparație cu cele citite aici, mi se pare de-a dreptul dureros.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „O tristețe iremediabilă”

  • Chiar aveti de ce sa fiti trista… În sectiile de Chirurgie si Ginecologie, cred, medicii primesc mita cea mai mare. Nu fac nicio diferenta între pacientul care are o situatie materiala buna si cel care este sarac. Cei saraci se împrumuta ca sa-si îmbuibe binefacatorii, peste tot se cunoaste suma minima care trebuie sa fie în plic. Se transmite de la fostul la actualul pacient, sau prin subalternii medicului. Multi pluseaza în dorinta de a fi tratati foarte bine si de a li se acorda mai multa atentie.
    Este adevarat ca sunt vinovati si cei care primesc mita, si cei care o dau, dar aici este strigator la cer comportamentul medicilor dezumanizati de dorinta lor de a avea tot mai mult si mai mult. Este înca de actualitate si îmbogatirea acestora prin sistemul „lucrez si la stat si în clinica mea, ca sa-mi pot orienta pacientii de la mine, angajatul statului înspre mine, privatul.
    S-ar zice ca cei mai mult de 50 de ani de comunism au deformat caracterele oamenilor, dar aici, acum, este cu siguranta vorba despre ceva mai mult decât atât.
    Dv. ati povestit cum este în Austria, eu va pot spune ca se întâmpla la fel si-n Franta, unde nimanui nici nu-i trece prin cap sa ofere mita medicului, iar medicii nu asteapta sa primeasca mita, exista acea demnitate a actului medical în virtutea caruia pacientul este pus pe prim plan, iar asigurarea de sanatate pe care o are este suficienta pentru a fi consultat si tratat omeneste.
    „O tristete iremediabila”, este adevarat.

  • exista oameni care sint Sori. ei lumineaza!
    o natie ‘se lumineaza atunci cind Sorii sint cei care lumineaza in natie.
    o alta varianta creca nu exista pentru …luminarea unei natii.
    insa…am impresia ca o natie poate ajunge sa fie luminata de Sori daca ajunge in mijlocul…Intunericului, deci daca nicio alta cale nu e, atunci aia absoluta se va manifesta negresit: Inima lui Yin sade in cel mai adanc coltisor al lui Yang!

    • de unde rezulta ca si iremediabila triste are leac!, leacul absolut!, insa el se arata la fata cind tristetea devine in mod absolut relativ realitate

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog