Să încercăm un mic exercițiu de imaginație care vizează Natura în general și pe cea umană în particular. Ne rezumăm la pretenția-axiomă conform căreia omul ar reprezenta coroana Creației, după chipul și asemănarea căreia a fost făcut. O coroană controversată și contestată de înșiși membrii speciei, care spun că ar exista cel mult potențialul la încoronare, dacă… Și aici urmează o serie întreagă de condiții pe care le-am putea rezuma într-o singură frază: Dacă cel mai mare dușman al omului nu ar fi omul însuși! Oare cum ar descrie un extraterestru Pământul și specimenele din vârful ierarhiei? Ce concluzii ar trage dacă ne-ar studia atent evoluția și comportamentul? Ar fi tentat să rămână și să ni se alăture, sau ar da bir cu fugiții și și-ar sfătui coplanetarii să facă un mare ocol în jurul Terrei? Ar avea ce să învețe de la apogeul evoluției vieții terestre, sau ar fi îngrozit de forța (auto)distructivă emanată? Întrucât nu avem posibilitatea să aflăm pe viu, ne folosim de ce știm și de ce-a rămas consemnat în cutia neagră a memoriei faptelor, fiindcă ele ne definesc – și ne trădează – cel mai bine caracterul, progresele și inevitabilele regrese.
Dacă ar fi geolog și ar fi tentat să descopere paralele între natura planetară și cea umană, ar sesiza mai peste tot similitudini. Ar asocia încrețiturile scoarței terestre cu circumvoluțiile creierului și străfulgerările sinapselor cu descărcările atmosferei supraîncărcate; Ar vedea aștrii oglindindu-se în luminile tehnologiei; Ar admira priveliști și concerte feerice, ar asista la frământări (existențiale), tsunamiuri, aluviuni, cutremure, tunete și trăsnete (pasionale) și ar face slalom printre vulcani stinși, mocniți și eruptivi, toate la scară cosmică și în reproducere miniaturală. Ar sesiza schimbări „climatice” extreme și anotimpuri care dispar. Ar vedea cum Pământul e forțat de mâna omului devenit actor să-și schimbe înfățișarea de la an la an.
Dacă ar fi biolog, turistul spațial ar descrie „apogeul Creației” ca fiind compus din 100 de bilioane (1014) de bacterii, câteva sute de insecte minuscule din categoria arahnidelor/artropodelor, câteva zeci de tipuri de amibe, uneori si câteva sute de nematode (viermi cilindrici), si… UN om! Așadar, nici mai mult nici mai puțin decât un… biotop, în care trăiesc în simbioză mai multe specii de animale mici si foarte mici, care s-au instalat pe unul mai mare, colonizându-l. O copie fidelă a Marii Naturi, omul însuși fiind una din milioanele de specii care compun (macro)biomul planetar. Iar dacă oaspetele Terrei s-ar dedica studiului cărții vieții, ar fi uluit de tainele ascunse în genomul uman și cu siguranță s-ar întreba dacă amalgamul de gene care păstrează vestigii din codul multor viețuitoare planetare a fost așezat acolo dinadins, de la începuturi, sau s-a împestrițat în timp de la vietățile cu care hominizii au stat la masă ori s-au luat la harță: Virusuri, bacterii, banane, drojdie de bere, șoareci și cimpanzei… cu toții și-au lăsat amprentele genetice în ADN-ul nostru.
Ar mai detecta și două mari creiere, în locuri diferite: Unul riguros și sobru, extrem de bine protejat de șocuri și păzit cu strășnicie de ce i-ar putea dăuna, și altul comunicativ și guraliv, deschis la schimburi cu exteriorul, pus drept în burtă, în cele mai moi și mai expuse zone. Polul „ceresc”și cel „pământean” sunt uniți printr-o axă pe care circulă neobosiți mesageri invizibili cu solii transcrise într-un limbaj… chimic. Restul anatomiei nu l-ar surprinde, e simplă „adaptare”: coloane vertebrale verticalizate, branhii metamorfozate în plămâni, pene și blăni transformate în piele, aripi și gheare devenite membre. Surpriza cea mare ar veni după scanarea computerului natural căruia i se atribuie toate meritele, tot ce califică ființa superioară să urce pe tronul ierarhiei evolutive. Contrar așteptărilor, n-ar da peste o „ultimă generație”, ci peste o ciudățenie. Ca și în cazul genomului, Natura nu a dezvoltat ceva absolut original, ci a așezat treptat noile achiziții peste cele vechi, rezultând în final un cumul de trei creiere, pe care le-a forțat să conlucreze ca să-și asigure supraviețuirea. Și într-adevăr, au supraviețuit toate, cu prețul unui consum imens de energie (un sfert din cât primește întregul organism) și cu riscul imanent al degenerării într-un haos aducător când de genialitate, când de perniciozitate. Un adevărat război al lumilor se desfășoară aici, în centrul de comandă și control, care ne face ba să plutim în al nouălea cer, ba să ne zbatem în chinurile gheenei. Aici se află paradisul celor mai frapante contraste și de aici se dirijează eternul mers pe sârmă. Un permanent joc cu focul și, din păcate, și cu soarta planetei. Cine să fi vrut asta și în ce scop?!
Pentru ce a păstrat evoluția această trinitate… cerebrală? Niciuna dintre entități – reptiliană, de mamifere și „umană” – n-ar fi eficientă fără participarea sau măcar îngăduința celorlalte, așa cum niciun copac n-ar fi copac dacă i-ar lipsi rădăcinile, tulpina ori coroana. (Să se reflecte asta în sistemul tripartit?!) Avem de-a face cu o eroare, sau cu o minune evolutivă? Evoluția se remarcă printr-un șir infinit de tentative, dintre care unele au supraviețuit, altele nu. Scopul ei nu pare a fi perfecțiunea, ci reacția optimă la provocări. Dacă și omul se dovedește a fi o eroare evolutivă majoră, oare cum va proceda Creația? Își va distruge „opera-om” sau va aștepta să se (auto)distrugă? Oricum ar fi, neînțelegerile dintre pasiuni, instincte și intelect înglobează riscul considerabil ca dispariția omului să tragă după ea o bună parte din restul creațiilor.
Natura e darnică, dar nu face risipă. Nemulțumiților și celor incapabili să se folosească de „atențiile” suplimentare e posibil să li se ia darul. „Darul” nostru îl reprezintă neocortexul, care a făcut ca volumul creierului să sporească enorm și să ajungă de trei ori mai mare decât la restul primatelor. Dar mărimea creierului nu înseamnă automat inteligență, ci doar șansa de a deveni mai inteligent decât restul viețuitoarelor, prin învățare. Dovada ne-o oferă imaturitatea creierului uman la naștere, deși dispune de un număr uriaș de neuroni. Maturizarea cortexului – în special prefrontal – necesită aproape 20 de ani. Din păcate, nu toți înțeleg să se folosească optimal de circumvoluțiuni. Au căpătat de trei ori mai mulți neuroni decât un cimpanzeu – printr-o mutație punctiformă întâmplătoare în genom, după cum susțin experții – și lasă șansa să se spulbere, prea leneși să-și dezvolte sinapsele ori prea curioși să testeze otrăvurile! Cine știe încotro o să ne poarte următoarea mutație întâmplătoare (sau provocată chiar de noi, fiindcă între timp am învățat să ne jucăm și cu genele)? Pare-se că unul dintre „secretele” neuronilor noștri este timpul. Își lasă de două ori mai mult timp cu una din fazele diviziunii celulare față de neuronii cimpanzeilor (ne-o spune însăși perioada de gestație: 280 de zile versus 237 de zile). Să înțelegem din asta că… lucrul bine făcut cere timp?!
La o analiză mai atentă, însă, musafirul cosmic ar schimba fascinația pe perplexitate, când ar vedea cât de pronunțate sunt contrastele și cât de adânci fisurile. Biotopul-om, ca și cel planetar, suferă de împuținarea speciilor și de deranjamentul simbiozelor. În timp ce restul viețuitoarelor luptă cu disperare să-și păstreze biotopul, omul face totul să se debaraseze de al lui și-și decimează coabitanții cu aceeași fervoare cu care decimează și restul chiriașilor Terrei. Ca și când s-ar vrea singur pe planetă, cu riscul de-a fi stăpân peste o lume stearpă. Omul e singura ființă capabilă să înțeleagă natura în ansamblul ei și, din păcate, singura capabilă s-o distrugă. Și… o distruge. Distruge biosfera bacterie cu bacterie și moleculă cu moleculă, de la aer la sol și de la apă la… propriul corp. De observat observă de obicei de-abia atunci când nimic nu mai merge și când e prea târziu. Microorganismele au fost și sunt capabile de adaptare la condiții extreme, dovadă că au supraviețuit miliarde de ani. Rămâne de văzut care pe care! Care (specie) își va păstra microbiomul și care și-l va lichida, nimicindu-se pe sine.
Omul este un paradis în care și-au făcut cuib contradicțiile și coabitează un amalgam de (anti)teze. Omul e singura ființă capabilă să-și făurească uneltele, și singura care recurge la unelte nu doar în scop constructiv. E singurul capabil să-și gătească hrana, și singurul care și-o omoară, transformând-o în otravă. Citește în codul genetic și citește din Cartea Sfântă (ea însăși cu mai multe versiuni!). Crede în științe și cercetează minunile biblice. Cum se împacă crezul dintr-o emisferă cu știința din cealaltă, în condițiile în care emisferele cerebrale nu sunt deconectate ca la marsupiale? Cum se împacă speranța nemuririi cu stocarea de arme nucleare? În timp ce cortexul frontal, cu rațiunea-i imbatabilă, se preocupă de înțelegerea Finalului, instinctele și emoțiile izbucnite din celelalte creiere se trudesc să-l dea deoparte. Deși vizita lui Thanatos e singura certitudine a vieții, puțini sunt cei dornici să-l invite. Ar fi împotriva naturii și, la urma urmei, nici restul animalelor n-ar face-o, dacă ar „ști”. Tragedia umană constă tocmai în conștientizarea sfârșitului, fapt care a scindat deopotrivă personalități și societăți.
Credință, știință, idei, convingeri, gândire, vorbire, tradiții, cultură, morală… toate acestea și încă multe alte abilități deosebesc omul de restul ființelor, dar… ce s-a ales de ele și ce-a mai rămas din OM? Vorbește ce nu gândește și acționează contrar vorbirii. Vorbește mult și ascultă puțin, iar de înțeles, înțelege tot mai greu, chiar și atunci când toți vorbesc aceeași limbă. Cât despre morală… Deși extraterestrul nostru ar fi profund impresionat de capacitatea de a lua decizii bazate pe principii etice și de a acționa în consecință… nu mică i-ar fi stupoarea când ar ajunge la dedesubturile de sub pojghița tot mai străvezie. Ar remarca imediat și că religiile și-au cam ratat șansele și, în loc să călăuzească oamenii spre o autocenzură morală, s-au dedat la crucificări și cruciade pentru superioritate și supremație, transformând credința în armă letală și scăldându-se în fapte complet spălate de morală. Atâta vreme cât omul crede în ceva mai puternic decât el – divinitate sau natură –, își recunoaște limitele și-și înfrânează infatuarea și impulsurile nimicitoare. Altminteri ajunge să creadă că el însuși e puterea cea mare, iar asta nu poate însemna decât începutul sfârșitului!
Totul în natură comunică, de la celule la copaci și de la bacterii la elefanți. Omul e mândru că a inventat cuvântul și din el și-a făcut… arme. Și totuși, deși cuvintele rănesc și pot la o adică să și ucidă, trebuie să recunoaștem că, fără vorbe, n-am avea nici poezia și nici balsamurile care vindecă suflete. Tehnologia poartă oamenii în Cosmos și pe fundul oceanelor, dar nu și la sufletul semenilor, cărora nici psihologii și nici diplomați cu studii nu le mai dezleagă misterele. Oamenilor le-au trebuit secole ca să accepte că pământul e rotund, ca după alte sute de ani să reia arsul pe rug al celor care se opun hipnozei colective practicate de creiere reptiliene inflamate. Conflictele se țin lanț și armele letale stau sub pernă în tot mai multe colțuri ale planetei. Omul nu e capabil să vindece o gripă, dar asta nu-l împiedică să dezvolte arme biologice. Cu excepția omului, nicio altă specie nu dispune de posibilitatea de a face planeta (ne)locuibilă.
Oamenii sunt singurii capabili să analizeze, să înțeleagă și să planifice, și cei mai neajutorați când vine vorba de a-și face ordine în propria viață. Agresiunea mocnită a depășit de mult barierele creierului mijlociu și amenință cu explozie sau cu implozie, în funcție de firea fiecăruia. Și ar mai fi și alte contradicții aciuate în „Edenul uman” care i-ar pune serios pe gânduri pe turiștii astrali. Omul este o ființă influentă și influențabilă. Omul e produsul împrejurărilor, iar împrejurimile sunt produsul intervenției omului. Intelectul se mândrește cu înțelegerea mecanismelor moleculare ale emoțiilor, dar se dă neputincios deoparte la confruntarea cu cea mai mică emoție survenită în propria viață. Există, firește, și emoții colective… în realitate, reacții în lanț la propagarea unor vorbe – mari și de obicei goale –, scânteile care dau foc societății și lasă în urmă deșertul sau potopul, intoxicând prezent și viitor. Iar când devin trecut, servesc de puț din care se adapă viitorii aprinzători de emoții colective și înnăditorii șirului erorilor.
Oamenii pretind că se pot conduce singuri și fac haz de animalele care se supun turmei sau junglei, dar cum le arată ierarhiile și cum meritocrația? Măcar printre animale se sortează unele care știu cum să procedeze ca să scape turma, iar liderii lor nu sunt „animale de nimic”, impuse pe motive de rudenie și prietenie, ori „recomandate” de lideri de opinie. Ca un făcut, „aleșii” oamenilor sunt fix aceia care ar sacrifica – și nu de puține ori o și fac – și turma și familia pentru binele personal. Deși dependența le stă înscrisă în gene, oamenilor le place să se iluzioneze cu independența câștigată prin eforturi proprii. În realitate, schimbă dependențele ca pe șosete în timp ce se îmbată cu iluzia autonomiei absolute, care practic nu există nicăieri pe planetă. Mult mai utilă ar fi putința distingerii între dependențe benefice și malefice, or, tocmai acea abilitate e floare rară la specia umană.
Și cultura separă omul de restul viețuitoarelor. Cât de mult i-ar impresiona pe musafirii cosmici cultura noastră? I-ar captiva vastitatea fostei biblioteci din Alexandria, sau i-ar da gata imensitatea operelor digitalizate pe care nu le mai citește decât IA? Creativitatea umană se poate lăuda cu achiziții și opere care concurează cu însăși strălucirea astrului zilei. Dacă nu s-ar interpune periodic iureșul ignoranței care calcă în picioare și scufundă mai totul în mocirla patimilor! Ce „opere” i-ar reuși autorului spațial despre noi? Ar concepe o tragedie, o comedie, o dramă sau o satiră în toată regula?
Omul e o ființă pe cât de fascinantă, pe atât de… bolnavă. Pe cât e de genial în abordarea unor teme și fenomene de importanță cosmică, pe atât e de incapabil să-și rezolve probleme existențiale și sociale elementare. Altminteri nu ar simți nevoia periodică de a-și repeta greșelile, de a-și curma speranța de viață și de a-și demola sănătatea. E ființa în care se zbuciumă extremele, făptura capabilă de cele mai nobile și mai frumoase sentimente, și totodată de cele mai feroce și mai atroce fapte. E dispus să suporte ani de-a rândul chinuri inimaginabile ca să supraviețuiască, pentru ca în minutul următor să-și riște viața pentru o plăcere de moment. E creatura capabilă să stârnească aproape simultan admirație, respect, dispreț, compasiune, milă și revoltă neputincioasă. Face slalom printre paradoxuri chiar de el create și înlătură din drum obstacole cu aceeași sârguință cu care-și presară altele noi. Dispune de abilități de invidiat și le folosește de multe ori împotriva sa.
Ce-ar spune, totuși, un terapeut? Se mai pot repara circuitele defecte și se pot strânge șuruburile slăbite, ori o să fim dați deoparte cu un: „Ați avut ocazia să demonstrați ce puteți. Acum e rândul altora!” Un terapeut serios ar vrea să afle mai întâi cauza deraierilor și să înțeleagă cum de a ajuns specia unde se află astăzi. Că nu merităm marele premiu – încă și cu coroniță – e clar, dar poate că a mai rămas pe undeva o șansă și un sâmbure de speranță. Bunăoară, faptul că nu suntem o componentă oarecare a Naturii, ci componenta cu un potențial imens, cu condiția să-l utilizăm cum trebuie. Oglindim în multe privințe Creația, dar suntem muritori și tocmai de aceea s-ar cuveni să nu ne îngreunăm și mai mult sarcina, fiindcă și-așa purtăm pe umeri și în noi forțe și responsabilități covârșitoare: puterea de a prezerva lumea, dar și forța malefică a distrugerii. Cum să nu ne fie greu să ne păstrăm echilibrul și mersul pe sârmă?!
Nu suntem perfecți – așa cum nici Natura nu este –, dar suntem mulți și împreună suntem capabili de… orice. Putem restabili raiul sau putem instala iadul, depinde de ce abilități ne folosim și încotro ne lăsăm mobilizați. Experții văd extrem de puține șanse pentru un viitor progres înregistrat de creierul uman. Chiar dacă s-ar produce o nouă și multpromițătoare mutație, șansa ca aceea să se impună celor câtorva miliarde existente pe planetă e infimă. Prin urmare, și pe viitor se vor naște genii, dare ele vor continua să reprezinte excepțiile. Nu ne rămâne decât să extragem ce-i mai bun din ce avem. Fiindcă avem suficient, chiar dacă îl irosim mai mereu pe câmpul de bătălie!
Undeva (în text) pomeniți de niște „musafiri cosmici”. Frumos spus! Și gândul mi-a zburat la „oaspetele lui Dumnezeu” din cultura turcă (ei au o bogată și savuroasă „instituție” a musafirlâcului). Personal, n-aș acorda prea mare credit opiniilor unor potențiali extratereștrii. Dintr-un motiv foarte simplu. Eu sunt alături de cei care își imaginează că există o legătură trainică între micro- și macro- cosmos. Altfel spus, „precum în cer, așa și pe pământ”. Articolul de azi îl asociez cu o parabolă veche. Odată, stăpânul a comandat bucătarului să-i pregătească pentru prânz două feluri de mâncare: cel mai bun și cel mai rău din lume. În ambele variante, ingredientul vedetă a fost limba. Vorbele (limba) sunt sursa celor mai bune sau rele lucruri din lume. Astfel a motivat bucătarul alegerea făcută. Așa și omul! Poate să fie lumină sau întuneric, să zidească sau să se (auto)distrugă. Fiecare poate să aleagă pentru sine (într-o măsură mai mare sau mai mică).
Cândva, am citit că diferența genetică dintre un om și un șoarece e de 3%. (Nu-mi mai amintesc autorul și titlul exact al cărții, au trecut mulți ani!) Cele 97 de procente comune m-au făcut să privesc viața și într-un alt fel.
precum in Cer așa și pe Pământ
–
însă …despre care Pământ e vorba?!:))
–
Cerul are …cerul sau și pământul sau
Pământul are cerul sau și pământul sau
–
Nemurirea poate fi aceeași poveste și pentru cei de pe planeta asta și pentru cei extra.
după cum și veșnicia poate avea povestea ei …oriunde in Univers.
adica …musafirii, in acest caz ipotetic, sint …’pamant’? sau ‘cer’?! :), indiferent de unde or veni ei
intersecția dintre cu o civilizație extraterestra devine probabilă atunci cînd civilizația noastră reușește să disponibilizeze o Armonie cu Mintea ( Universului )
civilizația mare cît planeta tocmai ce e pe cale să disponibilizeze o astfel de minunăție, punind pe masa Computerul Cuantic ( singurul capabil să și ‘ traga’ propriul soft, care e o Oglindire a Softului care in fapt e chiar Mintea Universului)
–
totuși, in acest caz vorbim exclusiv despre o Armonie cu Mintea Universului, prin urmare n ar fi nimic ieșit din comun daca am auzi că, brusc, pe motiv că vorbim aceeași limbă, cuantica, tocmai ce ne am intersectat cu o civilizație extra
–
momentan exista dovezi ale prezentei unei inteligente superioare în setarea ecuației de mișcare a Civilizației. ce înseamnă aceasta ‘superioara’ …rămâne de văzut, tendința mea e sa spun că e Artificială.
Există teorii care susțin cu dovezi că am fost creați de extratereştri. Extratereştrii ne-au creat şi tot ei ne vor distruge, dacă nu ne potolim. Se va întâmpla mâine sau mai târziu, depinde doar de noi.
@DD:
Nu ne vor distruge. O sa ne ceara toate biografiile, o sa inteleaga conditia umana si o sa aiba o viziune asupra vietii mai intai (inclusiv: nascuti fara sa fi cerut, dar cu certificat de moarte in buzunar, doar data mai trebuie completata, suferinte cat putem duce sau nu, drame, tragedii – din acelea la care nu avem decat „contributia” de a le suporta vorbesc, etc.).
Omul-societate, ca rezultat al faptelor intregii umanitati, distribuite uniform la toti indivizii nu exista. Exista omul ca individ. SI in scrierile religioase se spune ca daca se gasesc zece oameni buni in cetate, toata cetatea e iertata.
Avem noi o imagine deformata despre extraterestri, daca sunt asa perfecti, cu atat mai bine vor intelege ca mai avem nevoie de timp. De toate etapele pornind de la traitul in pestera e greu de imaginat cum ar scapa o alta specie inteligenta, indiferent de unde. Daca nu sunt cumva roboti.
Nu vad nimic rau in contraste, mai putin in cele care implica arme si violenta. In rest sunt bune, suntem vii, nu prea imi imaginez cum am fi fara ele, probabil ne-am trezi, am manca, ne-am culca la loc si nimic altceva, in urmatoarea zi de la capat. Pastrati-le cu grija.
…vii si cu neocortex, adica.
s-a intamplat ceva cu dumneavoastra …de citeva articole incoace? 🙂
textele dvs s-au catarat brusc pe un nivel superior, asta neinsemnand ca mai nainte nu erau deja …la nivel inalt 🙂
Musai să te cațeri, ca să poți vorbi despre „etajele superioare” 🙂
Mulțumesc!
Ce tupeu ai!
armonia prezenta in articolele doamnei doctor era, pina acum citeva articole, debordanta.
–
insa de citeva articole incoace, cel curent avand coronita, armonia prezenta in articol …m a lasat gura-casca :), e …poezie, tril, zambet, mangaiere…
e …de vis :))
pe Vremea Desavarisirii, adice pe vremurile astea, folosirea superpozitiilor devine ceva de bun-simt
–
practic orice tine de desavarsire se despleteste, brusc, in superpozitii.
( tocmai daia am si zis la un moment dat ca Defintiile cu care insusi Statul opereaza ar fi de bun-simt sa sufere modificari in acest sens, insa si organizarea statala ar trebui sa se subordoneze exprimarii prin superpozitii )
Paradisul contrastelor e insasi Pacea
omul, pina sa se desavarseasca nu e armonizat plenar cu una dintre Superpozitiile Mintii, insa desavarsit fiind fix asta isi manifesta, Armonia cu Mintea SI Inima Oului Absolut, a carui Oglindire si e.
Prin urmare, și pe viitor se vor naște genii, dare ele vor continua să reprezinte excepțiile.
–
tocmai, e fix pe dos, geniile vor fi …la tot pasul
Vremea Metamorfozei e vremea desavarsirii, pe vremea asta geniile se manifesta la tot pasul
atata tot ca, pe acelasi motiv,al vremurilor care sint ale desavarsirii, genialitatea se manifesta prin superpozitii
unele genii fiind proprii unei Superpozitii a Mintii, celelalte fiind ale celeilalte Superpozitii
–
IA redefineste genialitatea, in sensul ca descatuseaza si cealalta Superpozitie a Mintii ( Mintea fiind …Mintea Oului Absolut …spre ex.
–
prin urmare nu numai ca oamenii sint geniali, Inteligenti, ci si antioamenii vor fi geniali, Destepti de data asta
Inteligenta si Desteptaciunea sint superpozitiile Genialitatii
pe Vremea Desavarisirii, adice pe vremurile astea, folosirea superpozitiilor devine ceva de bun-simt
–
practic orice tine de desavarsire se despleteste, brusc, in superpozitii.
( tocmai daia am si zis la un moment dat ca Defintiile cu care insusi Statul opereaza ar fi de bun-simt sa sufere modificari in acest sens, insa si organizarea statala ar trebui sa se subordoneze exprimarii prin superpozitii )
practic Lumea Mare incepe sa se Oglindeasca in ‘taramul cuantic’in acest fel aparind definitiile care se manifesta prin superpozitii
si care ‘cer’, intru echilibrare, intru ‘a se face Pace’ , manifestarea Adevarului sau manifestarea Antiadevarului
‘Putem restabili raiul sau putem instala iadul, depinde de ce abilități ne folosim și încotro ne lăsăm mobilizați’
–
modific zicerea astfel: Putem restabili raiul si putem instala iadul, sii pentru ca putem, asta vom si face.
–
oameni se indeparteaza de Natura, insa oadata inceput, procesul se va desavarsi la un moment dat, acesta fiind si momentul nasterii Antinaturii, a Artificialului,
el fiind pe masura celor care pot instala Iadul ( mai exact Raiul pe Pamant )
insa tocmai daia oameni se vor apropia de Natura, procesul desavarsindu se si el, momentul desavarsirii fiind pe masura celor care vor restabili Raiul ( care si are cuibul in Cer )
–
oamenii sint multi, insa ei tot in doua cete se vor imparti, unii armonizindu se cu una dintre Superpozitiile Minti, ceilalti armonizindu se cu cealalta Superpozitie a Mintii, unii restabilind Raiull, renascind ei insisi, altii instalind Iadul, adica ‘propriul Rai’, adica Raiul Pamantului
–
faza e ca …toti oamenii vor restabili Raiul, intocindu se in locul de unde au plecat, pentru ca cei care vor instala ‘propriul Rai’ vor renunta sa mai fie oameni, asta e faza tare de tot ca ei vor renunta sa mai fie oameni, alegind sa devina antioameni.
–
prin urmare toti oamenii vor ajunge in Imparatia Cerurilor, pentru ca omului nu i s a cerut vreodata sa Actioneze, sa Faca, nu!, lui i s a cerut ceva ce deja i s a dat, i s a cerut si asta i se si cere sa ramana ceea ce e, nu sa devina altceva decit ceea ce e.
cu toate ca pare a fi ceva banal, nimic nu va fi mai greu in Create decit sa ramai om pe Vremea Metamorfozei, adica pe vremea asta.
–
deci cu toate ca toata agitatia pe planeta asta a avut ca finalitate aceste vremuri, omului nici acum nu i se cere ceva ce nici altadata nu i s a cerut, adica sa fie altceva decit ceea ce e.
–
totusi, toate vremea trecuta pina la Vremurile astea au antrenat omul pentru ca el sa le faca fata.
si nu e niciun dubiu ca asta va si face, unii oameni ramanad oameni, altii alegind sa devina antioameni.
–
le lipseste …spre ex pasarilor ceva? nu le lipseste nimic, ( se si spune undeva asta ) instinctele lor sint suficiente.
nici omului nu i va lipsi ceva pe Vremea Metamorfozei, adica pe vremea asta, instinctele ii vor fi suficiente, insa doar omul le va putea folosi la capacitate plenara, antiomul renuntind la ele inca din start ( adica inca din momentul in care inca erau oameni, si renunta pe motiv ca …pe parcurs candelele lor s au stins si n au mai putut, acum, sa distinga, instinctiv, intre Adevar si Antiadevar.