Paradisul contrastelor

Să încercăm un mic exercițiu de imaginație care vizează Natura în general și pe cea umană în particular. Ne rezumăm la pretenția-axiomă conform căreia omul ar reprezenta coroana Creației, după chipul și asemănarea căreia a fost făcut. O coroană controversată și contestată de înșiși membrii speciei, care spun că ar exista cel mult potențialul la încoronare, dacă… Și aici urmează o serie întreagă de condiții pe care le-am putea rezuma într-o singură frază: Dacă cel mai mare dușman al omului nu ar fi omul însuși! Oare cum ar descrie un extraterestru Pământul și specimenele din vârful ierarhiei? Ce concluzii ar trage dacă ne-ar studia atent evoluția și comportamentul? Ar fi tentat să rămână și să ni se alăture, sau ar da bir cu fugiții și și-ar sfătui coplanetarii să facă un mare ocol în jurul Terrei? Ar avea ce să învețe de la apogeul evoluției vieții terestre, sau ar fi îngrozit de forța (auto)distructivă emanată? Întrucât nu avem posibilitatea să aflăm pe viu, ne folosim de ce știm și de ce-a rămas consemnat în cutia neagră a memoriei faptelor, fiindcă ele ne definesc – și ne trădează – cel mai bine caracterul, progresele și inevitabilele regrese.

Dacă ar fi geolog și ar fi tentat să descopere paralele între natura planetară și cea umană, ar sesiza mai peste tot similitudini. Ar asocia încrețiturile scoarței terestre cu circumvoluțiile creierului și străfulgerările sinapselor cu descărcările atmosferei supraîncărcate; Ar vedea aștrii oglindindu-se în luminile tehnologiei; Ar admira priveliști și concerte feerice, ar asista la frământări (existențiale), tsunamiuri, aluviuni, cutremure, tunete și trăsnete (pasionale) și ar face slalom printre vulcani stinși, mocniți și eruptivi, toate la scară cosmică și în reproducere miniaturală. Ar sesiza schimbări „climatice” extreme și anotimpuri care dispar. Ar vedea cum Pământul e forțat de mâna omului devenit actor să-și schimbe înfățișarea de la an la an.

Dacă ar fi biolog, turistul spațial ar descrie „apogeul Creației” ca fiind compus din 100 de bilioane (10¹⁴) de bacterii, câteva sute de insecte minuscule din categoria arahnidelor/artropodelor, câteva zeci de tipuri de amibe, uneori si câteva sute de nematode (viermi cilindrici), si… UN om! Așadar, nici mai mult nici mai puțin decât un… biotop, în care trăiesc în simbioză mai multe specii de animale mici si foarte mici, care s-au instalat pe unul mai mare, colonizându-l. O copie fidelă a Marii Naturi, omul însuși fiind una din milioanele de specii care compun (macro)biomul planetar. Iar dacă oaspetele Terrei s-ar dedica studiului cărții vieții, ar fi uluit de tainele ascunse în genomul uman și cu siguranță  s-ar întreba dacă amalgamul de gene care păstrează vestigii din codul multor viețuitoare planetare a fost așezat acolo dinadins, de la începuturi, sau s-a împestrițat în timp de la vietățile cu care hominizii au stat la masă ori s-au luat la harță: Virusuri, bacterii, banane, drojdie de bere, șoareci și cimpanzei… cu toții și-au lăsat amprentele genetice în ADN-ul nostru.

Ar mai detecta și două mari creiere, în locuri diferite: Unul riguros și sobru, extrem de bine protejat de șocuri și păzit cu strășnicie de ce i-ar putea dăuna, și altul comunicativ și guraliv, deschis la schimburi cu exteriorul, pus drept în burtă, în cele mai moi și mai expuse zone. Polul „ceresc”și cel „pământean” sunt uniți printr-o axă pe care circulă neobosiți mesageri invizibili cu solii transcrise într-un limbaj… chimic. Restul anatomiei nu l-ar surprinde, e simplă „adaptare”: coloane vertebrale verticalizate, branhii metamorfozate în plămâni, pene și blăni transformate în piele, aripi și gheare devenite membre. Surpriza cea mare ar veni după scanarea computerului natural căruia i se atribuie toate meritele, tot ce califică ființa superioară să urce pe tronul ierarhiei evolutive. Contrar așteptărilor, n-ar da peste o „ultimă generație”, ci peste o ciudățenie. Ca și în cazul genomului, Natura nu a dezvoltat ceva absolut original, ci a așezat treptat noile achiziții peste cele vechi, rezultând în final un cumul de trei creiere, pe care le-a forțat să conlucreze ca să-și asigure supraviețuirea. Și într-adevăr, au supraviețuit toate, cu prețul unui consum imens de energie (un sfert din cât primește întregul organism) și cu riscul imanent al degenerării într-un haos aducător când de genialitate, când de perniciozitate. Un adevărat război al lumilor se desfășoară aici, în centrul de comandă și control, care ne face ba să plutim în al nouălea cer, ba să ne zbatem în chinurile gheenei. Aici se află paradisul celor mai frapante contraste și de aici se dirijează eternul mers pe sârmă. Un permanent joc cu focul și, din păcate, și cu soarta planetei. Cine să fi vrut asta și în ce scop?!

Pentru ce a păstrat evoluția această trinitate… cerebrală? Niciuna dintre entități – reptiliană, de mamifere și „umană” – n-ar fi eficientă fără participarea sau măcar îngăduința celorlalte, așa cum niciun copac n-ar fi copac dacă i-ar lipsi rădăcinile, tulpina ori coroana. (Să se reflecte asta în sistemul tripartit?!) Avem de-a face cu o eroare, sau cu o minune evolutivă? Evoluția se remarcă printr-un șir infinit de tentative, dintre care unele au supraviețuit, altele nu. Scopul ei nu pare a fi perfecțiunea, ci reacția optimă la provocări. Dacă și omul se dovedește a fi o eroare evolutivă majoră, oare cum va proceda Creația? Își va distruge „opera-om” sau va aștepta să se (auto)distrugă? Oricum ar fi, neînțelegerile dintre pasiuni, instincte și intelect înglobează riscul considerabil ca dispariția omului să tragă după ea o bună parte din restul creațiilor.

Natura e darnică, dar nu face risipă. Nemulțumiților și celor incapabili să se folosească de „atențiile” suplimentare e posibil să li se ia darul. „Darul” nostru îl reprezintă neocortexul, care a făcut ca volumul creierului să sporească enorm și să ajungă de trei ori mai mare decât la restul primatelor. Dar mărimea creierului nu înseamnă automat inteligență, ci doar șansa de a deveni mai inteligent decât restul viețuitoarelor, prin învățare. Dovada ne-o oferă imaturitatea creierului uman la naștere, deși dispune de un număr uriaș de neuroni. Maturizarea cortexului – în special prefrontal – necesită aproape 20 de ani. Din păcate, nu toți înțeleg să se folosească optimal de circumvoluțiuni. Au căpătat de trei ori mai mulți neuroni decât un cimpanzeu – printr-o mutație punctiformă întâmplătoare în genom, după cum susțin experții – și lasă șansa să se spulbere, prea leneși să-și dezvolte sinapsele ori prea curioși să testeze otrăvurile! Cine știe încotro o să ne poarte următoarea mutație întâmplătoare (sau provocată chiar de noi, fiindcă între timp am învățat să ne jucăm și cu genele)? Pare-se că unul dintre „secretele” neuronilor noștri este timpul. Își lasă de două ori mai mult timp cu una din fazele diviziunii celulare față de neuronii cimpanzeilor (ne-o spune însăși perioada de gestație: 280 de zile versus 237 de zile). Să înțelegem din asta că… lucrul bine făcut cere timp?!

La o analiză mai atentă, însă, musafirul cosmic ar schimba fascinația pe perplexitate, când ar vedea  cât de pronunțate sunt contrastele și cât de adânci fisurile. Biotopul-om, ca și cel planetar, suferă de împuținarea speciilor și de deranjamentul simbiozelor. În timp ce restul viețuitoarelor luptă cu disperare să-și păstreze biotopul, omul face totul să se debaraseze de al lui și-și decimează coabitanții cu aceeași fervoare cu care decimează și restul chiriașilor Terrei. Ca și când s-ar vrea singur pe planetă, cu riscul de-a fi stăpân peste o lume stearpă. Omul e singura ființă capabilă să înțeleagă natura în ansamblul ei și, din păcate, singura capabilă s-o distrugă. Și… o distruge. Distruge biosfera bacterie cu bacterie și moleculă cu moleculă, de la aer la sol și de la apă la… propriul corp. De observat observă de obicei de-abia atunci când nimic nu mai merge și când e prea târziu. Microorganismele au fost și sunt capabile de adaptare la condiții extreme, dovadă că au supraviețuit miliarde de ani. Rămâne de văzut care pe care! Care (specie) își va păstra microbiomul și care și-l va lichida, nimicindu-se pe sine.

Omul este un paradis în care și-au făcut cuib contradicțiile și coabitează un amalgam de (anti)teze. Omul e singura ființă capabilă să-și făurească uneltele, și singura care recurge la unelte nu doar în scop constructiv. E singurul capabil să-și gătească hrana, și singurul care și-o omoară, transformând-o în otravă. Citește în codul genetic și citește din Cartea Sfântă (ea însăși cu mai multe versiuni!). Crede în științe și cercetează minunile biblice. Cum se împacă crezul dintr-o emisferă cu știința din cealaltă, în condițiile în care emisferele cerebrale nu sunt deconectate ca la marsupiale? Cum se împacă speranța nemuririi cu stocarea de arme nucleare? În timp ce cortexul frontal, cu rațiunea-i imbatabilă, se preocupă de înțelegerea Finalului, instinctele și emoțiile izbucnite din celelalte creiere se trudesc să-l dea deoparte. Deși vizita lui Thanatos e singura certitudine a vieții, puțini sunt cei dornici să-l invite. Ar fi împotriva naturii și, la urma urmei, nici restul animalelor n-ar face-o, dacă ar „ști”. Tragedia umană constă tocmai în conștientizarea sfârșitului, fapt care a scindat deopotrivă personalități și societăți.

Credință, știință, idei, convingeri, gândire, vorbire, tradiții, cultură, morală… toate acestea și încă multe alte abilități deosebesc omul de restul ființelor, dar… ce s-a ales de ele și ce-a mai rămas din OM? Vorbește ce nu gândește și acționează contrar vorbirii. Vorbește mult și ascultă puțin, iar de înțeles, înțelege tot mai greu, chiar și atunci când toți vorbesc aceeași limbă. Cât despre morală… Deși extraterestrul nostru ar fi profund impresionat de capacitatea de a lua decizii bazate pe principii etice și de a acționa în consecință… nu mică i-ar fi stupoarea când ar ajunge la dedesubturile de sub pojghița tot mai străvezie. Ar remarca imediat și că religiile și-au cam ratat șansele și, în loc să călăuzească oamenii spre o autocenzură morală, s-au dedat la crucificări și cruciade pentru superioritate și supremație, transformând credința în armă letală și scăldându-se în fapte complet spălate de morală. Atâta vreme cât omul crede în ceva mai puternic decât el – divinitate sau natură –, își recunoaște limitele și-și înfrânează infatuarea și impulsurile nimicitoare. Altminteri ajunge să creadă că el însuși e puterea cea mare, iar asta nu poate însemna decât începutul sfârșitului!

Totul în natură comunică, de la celule la copaci și de la bacterii la elefanți. Omul e mândru că a inventat cuvântul și din el și-a făcut… arme. Și totuși, deși cuvintele rănesc și pot la o adică să și ucidă, trebuie să recunoaștem că, fără vorbe, n-am avea nici poezia și nici balsamurile care vindecă suflete. Tehnologia poartă oamenii în Cosmos și pe fundul oceanelor, dar nu și la sufletul semenilor, cărora nici psihologii și nici diplomați cu studii nu le mai dezleagă misterele. Oamenilor le-au trebuit secole ca să accepte că pământul e rotund, ca după alte sute de ani să reia arsul pe rug al celor care se opun hipnozei colective practicate de creiere reptiliene inflamate. Conflictele se țin lanț și armele letale stau sub pernă în tot mai multe colțuri ale planetei. Omul nu e capabil să vindece o gripă, dar asta nu-l împiedică să dezvolte arme biologice. Cu excepția omului, nicio altă specie nu dispune de posibilitatea de a face planeta (ne)locuibilă.

Oamenii sunt singurii capabili să analizeze, să înțeleagă și să planifice, și cei mai neajutorați când vine vorba de a-și face ordine în propria viață. Agresiunea mocnită a depășit de mult barierele creierului mijlociu și amenință cu explozie sau cu implozie, în funcție de firea fiecăruia. Și ar mai fi și alte contradicții aciuate în „Edenul uman” care i-ar pune serios pe gânduri pe turiștii astrali. Omul este o ființă influentă și influențabilă. Omul e produsul împrejurărilor, iar împrejurimile sunt produsul intervenției omului. Intelectul se mândrește cu înțelegerea mecanismelor moleculare ale emoțiilor, dar se dă neputincios deoparte la confruntarea cu cea mai mică emoție survenită în propria viață. Există, firește, și emoții colective… în realitate, reacții în lanț la propagarea unor vorbe – mari și de obicei goale –, scânteile care dau foc societății și lasă în urmă deșertul sau potopul, intoxicând prezent și viitor. Iar când devin trecut, servesc de puț din care se adapă viitorii aprinzători de emoții colective și înnăditorii șirului erorilor.

Oamenii pretind că se pot conduce singuri și fac haz de animalele care se supun turmei sau junglei, dar cum le arată ierarhiile și cum meritocrația? Măcar printre animale se sortează unele care știu cum să procedeze ca să scape turma, iar liderii lor nu sunt „animale de nimic”, impuse pe motive de rudenie și prietenie, ori „recomandate” de lideri de opinie. Ca un făcut, „aleșii” oamenilor sunt fix aceia care ar sacrifica – și nu de puține ori o și fac – și turma și familia pentru binele personal. Deși dependența le stă înscrisă în gene, oamenilor le place să se iluzioneze cu independența câștigată prin eforturi proprii. În realitate, schimbă dependențele ca pe șosete în timp ce se îmbată cu iluzia autonomiei absolute, care practic nu există nicăieri pe planetă. Mult mai utilă ar fi putința distingerii între dependențe benefice și malefice, or, tocmai acea abilitate e floare rară la specia umană.

Și cultura separă omul de restul viețuitoarelor. Cât de mult i-ar impresiona pe musafirii cosmici cultura noastră? I-ar captiva vastitatea fostei biblioteci din Alexandria, sau i-ar da gata imensitatea operelor digitalizate pe care nu le mai citește decât IA? Creativitatea umană se poate lăuda cu achiziții și opere care concurează cu însăși strălucirea astrului zilei. Dacă nu s-ar interpune periodic iureșul ignoranței care calcă în picioare și scufundă mai totul în mocirla patimilor! Ce „opere” i-ar reuși autorului spațial despre noi? Ar concepe o tragedie, o comedie, o dramă sau o satiră în toată regula?

Omul e o ființă pe cât de fascinantă, pe atât de… bolnavă. Pe cât e de genial în abordarea unor teme și fenomene de importanță cosmică, pe atât e de incapabil să-și rezolve probleme existențiale și sociale elementare. Altminteri nu ar simți nevoia periodică de a-și repeta greșelile, de a-și curma speranța de viață și de a-și demola sănătatea. E ființa în care se zbuciumă extremele, făptura capabilă de cele mai nobile și mai frumoase sentimente, și totodată de cele mai feroce și mai atroce fapte. E dispus să suporte ani de-a rândul chinuri inimaginabile ca să supraviețuiască, pentru ca în minutul următor să-și riște viața pentru o plăcere de moment. E creatura capabilă să stârnească aproape simultan admirație, respect, dispreț, compasiune, milă și revoltă neputincioasă. Face slalom printre paradoxuri chiar de el create și înlătură din drum obstacole cu aceeași sârguință cu care-și presară altele noi. Dispune de abilități de invidiat și le folosește de multe ori împotriva sa.

Ce-ar spune, totuși, un terapeut? Se mai pot repara circuitele defecte și se pot strânge șuruburile slăbite, ori o să fim dați deoparte cu un: „Ați avut ocazia să demonstrați ce puteți. Acum e rândul altora!” Un terapeut serios ar vrea să afle mai întâi cauza deraierilor și să înțeleagă cum de a ajuns specia unde se află astăzi. Că nu merităm marele premiu – încă și cu coroniță – e clar, dar poate că a mai rămas pe undeva o șansă și un sâmbure de speranță. Bunăoară, faptul că nu suntem o componentă oarecare a Naturii, ci componenta cu un potențial imens, cu condiția să-l utilizăm cum trebuie. Oglindim în multe privințe Creația, dar suntem muritori și tocmai de aceea s-ar cuveni să nu ne îngreunăm și mai mult sarcina, fiindcă și-așa purtăm pe umeri și în noi forțe și responsabilități covârșitoare: puterea de a prezerva lumea, dar și forța malefică a distrugerii. Cum să nu ne fie greu să ne păstrăm echilibrul și mersul pe sârmă?!

Nu suntem perfecți – așa cum nici Natura nu este –, dar suntem mulți și împreună suntem capabili de… orice. Putem restabili raiul sau putem instala iadul, depinde de ce abilități ne folosim și încotro ne lăsăm mobilizați. Experții văd extrem de puține șanse pentru un viitor progres înregistrat de creierul uman. Chiar dacă s-ar produce o nouă și multpromițătoare mutație, șansa ca aceea să se impună celor câtorva miliarde existente pe planetă e infimă. Prin urmare, și pe viitor se vor naște genii, dare ele vor continua să reprezinte excepțiile. Nu ne rămâne decât să extragem ce-i mai bun din ce avem. Fiindcă avem suficient, chiar dacă îl irosim mai mereu pe câmpul de bătălie!