Pe Caragiale nu românismul îl enerva, ci dîmbovițeanismul

1. Din notele așezate la finele volumului de Publicistică din Arghezi dau peste însemnări despre cum activa cenzura antonesciană. Dacă aș reuși să mă concentrez normal, aș face din asta un eseu. Pentru Informația zilei, Arghezi trimite la cenzură tableta Hoțul. E un text despre cîinele său, Hoțul, prin nimic diferit de numeroase alte texte închinate de gospodarul din Mărțișor lighioanelor din ograda sa. Tableta făcea vorbire de un cîine de doi ani. Cenzura sare ca arsă:

Mareșalul a început Războiul de doi ani, e o aluzie criminală la Mareșal. Cîinele e galben. Aha! aluzie la Cîinele roșu, cum era poreclit Mareșalul. Tableta apare cu titlul Moțul și evident cu multe corecturi menite a înlătura orice asociere care se făcea, totuși, în capul cenzorului. Diferă cenzura antonesciană de cea comunistă? Nu diferă. În ultimii ani ai domniei lui Ceaușescu se întîlnesc mii de astfel de situații în care textul e masacrat numai și numai pentru că ei înșiși, cenzorii, gîndesc pervers.

2. Volumul 19 de Publicistică sadoveniană îmi reamintește dureros de cît timp și cîtă energie am pierdut eu cu gazetăria. Dacă aș fi scris publicistică adevărată în cantitatea articolelor de gazetă, aș fi avut și eu materie de cîteva cărți, nu alta.

3. Discuție la Camera de Comerț a României despre Proiectul lor de a ridica un monument Generalului Măldărescu, cel care a intrat în Budapesta. După ce obiectez că nu-i cunoscut, vestea inaugurării presupunînd o campanie de înștiințare a populației cu amănunte despre General, atrag atenția că afacerea trece dincolo de Cultură, pentru a păși în politică. Ridicarea unui monument consacrat Intrării în Budapesta primește automat semnificațiile unei manevre antimaghiare. De aceea – zic – ar fi bine să se obțină acceptul Autorităților, chiar și a Președintelui. Cu acest prilej reiterez inițiativa mea de a-i pune pe oamenii de afaceri să susțină amenajarea sau îngrijirea unui monument cu probleme. Ar fi o ocazie ca acești atît de mult huliți îmbogățiți peste noapte să capete o imagine de mecena. Îmi amintesc însă că noi n-avem de fapt capitaliști. Piața e dominată de multinaționale, iar cînd vine vorba de capitaliști autohtoni, dai de consumatori de parale și nu de investitori.

4. Exilul lui Caragiale, exploatat liricoid de critica sentimentalistă şi politicianist de critica proletcultistă, ne ajută să identificăm ce-l enerva pe satiric.
Indiscutabil nu românismul, cum s-a mai spus, ci dîmboviţeanismul. Faţă de ardeleni, Caragiale arată o anume simpatie. Chiar hazliul Marius Chicoş Rostogan e văzut doar umoristic, nu însă şi satiric.

Dacă ar fi să credem amintirilor despre Caragiale, folosite pe scară industrială în monografia „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, de B. Jordan şi Lucian Predescu, scriitorul, aflat la o bere cu Alexandru Vlahuţă şi Jean Bart la restaurantul lui Ghenea din Gara Ploieşti, se dezlănţuie împotriva Orientului.

Vlahuţă voia să meargă în Egipt. Caragiale se miră zgomotos la ideea cuiva de a merge în Egipt. Jean Bart l-ar fi întrebat dacă nu-l atrage Orientul.
Şi atunci, Caragiale explodează:

„– Eu în Orient? Să mă ferească Dumnezeu. Nu m-aş duce pentru nimic în lume. Acolo n-ai nici măcar siguranţa vieţii. Eu cînd plec din ordinea şi civilizaţia Berlinului meu, încep a simţi mirosul supărător al Orientului din gara Vienei. Şi mirosul ăla acru, special de Orient, mă supără tot mai tare cu cît scobor la vale: Buda-Pesta, Bucureşti, Constanţa şi tot mai acru trebuie să fie înainte: Stambul, Pireu, Alexandria, Cairo. Trebuie să ai o fire de primitiv, ca să-ţi placă să te întorci de bună voie înapoi la barbarie”.

Caragiale se exilează nu întîmplător în Germania. Ca şi acum, nemţii sînt un model de antiorientalism prin ordine, rigoare, disciplină.
Numai că autorul Mofturilor e într-un fel şi el dîmboviţean.
Altfel nu şi-ar fi putut bate joc de dîmboviţeni.