Pericolul mortal al imbeciului fudul

În romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, personajul Lumînăraru se cutremură de respect faţă de cărţile citite de Ştefan Gheorghidiu.
E reacţia normală a analfabetului de bun simţ la priveliştea semenului care ştie să citească.

Moşierul de pe Don nu e însă un om normal.
El e, înainte de toate, un fudul.
Un imbecil fudul.
Din această ipostază izvorăşte conştiinţa propriei superiorităţi faţă de vecinul considerat de el nevolnic într-ale științei.

Deşi, în numeroase rînduri, autorul epistolei face mare caz de „hirea sa proastă”, în realitate, el se simte dacă nu superior, atunci măcar egal savantului de faimă de la Sankt Petersburg.
Potrivit mărturisirilor sale, şi el se ocupă cu ştiinţa. Ba mai mult, deşi lipsit de condiţiile asigurate de un oraş precum Sankt-Petersburgul, el îşi asumă o serie de descoperiri ştiinţifice epocale.
Descoperiri făcute – zice autorul – graţie unei culturi de a cărei făurire e cum nu se poate mai mîndru, deoarece e o cultură „cîştigată prin muncă grea şi nu prin bogăţia părinţilor, adică a tatălui şi mamei sau a tutorilor, care nenorocesc adesea pe copiii lor cu ajutorul bogăţiei, luxului şi caselor cu cinci etaje, cu robi şi sonerii electrice”.

Înşiruirea de descoperiri care-l fac pe autor atît de mîndru stîrneşte rîsul prin absurditatea lor deplină:
„Am mai descoperit că marea noastră mantie de foc, cu raze, soarele, joacă o dată pe an dis-de-dimineaţă în mod distractiv şi pitoresc în culori multicolore şi produce cu sclipirea lui minunată o impresie veselă. Altă descoperire. De ce iarna ziua e scurtă, şi noaptea lungă, iar vara, invers? Iarna ziua e scurtă, fiindcă, la fel cu toate celelalte obiecte văzute şi nevăzute, se strînge de frig şi fiindcă soarele apune devreme, iar noaptea se dilată în urma aprinderii felinarelor şi lumînărilor, doarece se încălezeşte. Apoi am mai descoperit că primăvara cîinii mănîncă iarbă la fel ca oile, iar pentru oamenii pletorici cafeaua este dăunătoare, fiindcă produce ameţeală la cap, o tulburare a vederii şi alte fenomene asemănătoare. Şi am mai făcut multe alte descoperiri în afară de acestea, cu toate că nu am diplome şi alte ţidule”.

Punînd la lucru şiretlicul literar al epistolei semnificative pentru un caracter, Anton Pavlovici Cehov a vrut să ne facă să rîdem la contrastul izbitor dintre ceea ce este personajul şi ceea ce se crede el.
Cititorul din 1880 se va fi amuzat la lectura schiţei recunoscut în distinsul moşier mulţi tîmpiţi fuduli din jurul său.
Noi însă, cititori din 2014 ai schiţei, nu ne amuzăm de loc.
Pentru că în acest imbecil fudul noi recunoaştem vasta galerie de imbecili care, la un moment dat, au avut şi mai au putere asupra ştiinţei şi culturii.
Pe diriguitorul culturii din anii stalinismului proletcultist care-şi făcea un temei de orgoliu din realitatea că el n-a avut condiţii să înveţe a scrie şi a citi şi, în consecinţă, îşi permitea să dea sfaturi şi ordine marilor creatori. Pe cîrnăţarul de azi, patron de ziare şi televiziuni, care-şi permite să te înveţe cum să scrii susţinînd că şi el ar putea iscăli cărţi, dacă ar vrea, la o adică.

Pagini: 1 2