Politica UE în chestiunea ucraineană la sfârșit de drum

Ultimul Consiliu European al anului 2023 a avut în centrul preocupărilor sale chestiunea ucraineană, după ce eșecul armatei ucrainene în efortul de a recupera teritoriile revendicate și ocupate de Rusia prin mijloace armate a devenit de netăgăduit inclusiv pentru experții occidentali ai dezinformării care cu un an în urmă câștigaseră războiul comunicării cu Rusia, oferind exemplul unei abilități propagandistice apte a fi trezit chiar și invidia unui Stalin sau Hitler. Cele două teme în discuție au fost anexarea Ucrainei de către Europa germană și continuarea sprijinului financiar al UE pentru sporirea producției de morți ucraineni în lupta imperialismului american cu neo-imperialismul rus. La ce concluzii s-a ajuns și care este semnificația acestora?

 

 

UN OBIECTIV AL GEOPOLITICII ROMÂNEȘTI: UCRAINA ÎN UE

 

Consiliul European a decis să înceapă negocierile de aderare cu Ucraina și Republica Moldova. Nu pot omite să spun că ambele au fost obiectivele politicii externe românești din anii 1990 și la începutul anilor 2000.

 

De pe pozițiile deținute de mine în Parlamentul european am continuat să sprijin atingerea acestor obiective până în anul 2014. Acesta este anul în care a avut loc lovitura de stat de la Kiev, cunoscută sub denumirea de „Euro-maidan”, eveniment marcând substituirea strategiei UE cu privire la Ucraina, la care am fost coautor, prin strategia americană, a cărei idee principală a fost aceea de a transforma fosta RSS Ucraineană într-un avanpost al NATO pe frontul rusesc (la frontiera cu Rusia). În același an aveam să părăsesc și eu Parlamentul european, la expirarea mandatului meu. De atunci, situația Ucrainei s-a schimbat radical, cu precădere după pierderea Crimeii, declanșarea mișcărilor secesioniste din Dombas, eșecul, se pare planificat, al aplicării acordurilor de la Minsk și intervenția armată rusă din 2022.

 

De ce România a dorit intrarea Ucrainei în UE? Motivele sunt multe.

 

În primul rând, pentru că astfel, în cadrul Uniunii, naționalismul fundamentalist ucrainean ar fi putut fi domolit și regimul politic ucrainean ar fi putut fi democratizat. Vecinătatea unei Ucraine naționaliste și cu o guvernare prezidențială autoritară este (ar fi fost și ar fi) o amenințare la adresa securității României.

 

În al doilea rând, pentru că prin intrarea Ucrainei în UE România ar fi încetat să mai fie o țară de prima linie pe frontul occidentalo-rus. În plus, dacă intrarea respectivă s-ar fi produs, așa cum se preconiza, într-un mediu global netensionat și în contextul unor relații de cooperare între UE și Rusia, ea ar fi putut fi folosită pentru a transforma linia de demarcație între acestea dintr-una de separație în una de comunicare, dintr-o tranșee într-o punte.

 

În al treilea rând, pentru că admiterea Ucrainei în UE cu frontierele sale de 1991 (menținute până în 2014) ar fi permis, prin păstrarea integrității teritoriului cu care s-a desprins din URSS, formarea unei zone tampon mai întinse între România și Rusia. Trecutul expansionist al Rusiei nu putea fi uitat și nu putea fi ignorat faptul că la un moment dat instinctele sale imperiale se vor trezi din nou. Prin urmare, cu cât mai departe Rusia de frontiera cu România, cu atât mai bine. Condiția acestui bine era însă aceea a edificării unei Ucraine civice și multiculturale, democratice, neutre sub aspect militar („finlandizată”) și federale sau cel puțin descentralizate, cu recunoașterea autonomiei comunităților etno-culturale care o compun.

 

În al patrulea rând, Ucraina în UE însemna și spiritualizarea frontierelor româno-ucrainene și astfel aducerea tuturor românilor trăitori în această țară pe teritoriile istorice românești (pierdute în cel de al Doilea Război Mondial) sub un acoperiș politic comun. Aceasta ar fi permis, dacă la conducerea României ar fi fost lideri inteligenți și patrioți, refacerea unității organice a națiunii culturale române, precum și a legăturilor intime culturale, economice și sociale între segmentele ei separate de granițele politice stabilite prin tratatul de pace din 1947; ceea ce ar fi reprezentat o reunificare națională sui generis realizată la bază.

 

În al cincilea rând, aducerea Ucrainei în UE însemna împingerea Republicii Moldova (Basarabiei) în aceeași direcție. A lăsa Moldova ca o enclavă în spațiul UE ar fi fost complet lipsit de sens geopolitic. În măsura în care frontiera externă a UE ar fi devenit frontiera estică a Ucrainei, nu ar fi fost nimic mai logic decât integrarea Basarabiei în Uniune pe un drum care obligatoriu ar fi trecut prin București. Chiar dacă într-o formulă mai neconvențională, idealul reîntregirii României ar fi fost atins. Cum s-a spus cândva, pentru a împăca dorințele românilor cu opoziția marilor puteri ale lumii (de la est și de la vest, deopotrivă), „toți românii din spațiul carpato-danubiano-pontic se vor găsi în granițele aceluiași stat care se va numi Uniunea Europeană”.

 

De integritatea teritorială, securitatea și stabilitatea unei asemenea Ucraine depindeau și securitatea și stabilitatea României. De aceea s-a lucrat cu grijă și răbdare, inclusiv în relația cu Rusia, pentru a stimula desovietizarea, democratizarea și europenizarea Ucrainei, precum și pentru a evita transformarea ei într-un stat eșuat din punct de vedere economic și geopolitic, dar hipermilitarizat, naționalist-șovin, revizionist și revanșard. Decât o asemenea vecinătate, preferabilă este cea cu un imperiu rus relativ slab, care va fi obligat, în cele din urmă să se înțeleagă cu puterile alianțelor occidentale din care în prezent România face parte.

 

PREA PUȚIN PENTRU UCRAINA; PREA TÂRZIU PENTRU UE

 

UE nu a acționat la timpul și în modul potrivit spre a duce până la capăt o asemenea strategie, susținută, pentru motivele proprii ei evocate aici, și de România. Acum ea se vede obligată să proclame recunoașterea eligibilității Ucrainei ca membru al său, prefăcându-se a nu ști că Ucraina nu este pregătită pentru a negocia intrarea în Uniune. Ceea ce, dacă rămânem la nivelul aparențelor, este prea puțin și vine prea târziu. În realitate, însă, ceea ce se oferă, în măsura în care negocierile pentru admitere se vor încheia cândva (cele cu Turcia, începute în 1999 nu s-au încheiat nici până azi, iar candidatura turcă a devenit, între timp, sub loviturile vremurilor potrivnice, practic, caducă), nu este integrare, ci anexare; nu este aderare, ci ocupație.

 

Să fim limpezi și să înlăturăm orice ambiguitate. Ceea ce a decis Consiliul european, încălcând procedurile legale care cereau o evaluare prealabilă a Comisiei europene (or Comisia nu avea cum să ateste că Ucraina este pregătită să negocieze preluarea acquis-ului comunitar, decât printr-un fals în declarații), este să înceapă negocierile de aderare cu Ucraina, iar nu să admită intrarea Ucrainei în UE. Admiterea va face obiectul altei decizii care va trebui luată, la vremea ei, într-un orizont de timp imprevizibil, dar, în orice caz, lung, tot printr-un vot unanim, confirmat apoi de un tratat de aderare supus ratificării de către toate parlamentele statelor membre.

 

Pentru a nu bloca o asemenea decizie bună doar ca simbol în războiul-spectacol, orice șef de guvern inteligent ar fi trebuit să își vândă dreptul de veto pe fonduri europene consistente. A făcut-o doar Victor Orban și nu pentru că este putinist, ci doar pentru că este un bun comerciant. Ulterior, Ungaria va avea toate mijloacele pentru a respinge intrarea Ucrainei în UE; cu atât mai mult cu cât nu a participat la votul pentru începerea negocierilor și, deci, nu și-a schimbat formal opinia expusă în declarațiile prealabile privind opoziția față de ideea admiterii respectivei țări. Indiferent de efectele juridice ale absenței sale de la vot, Ungaria nu și-a asumat nici o obligației morală referitoare la admiterea Ucrainei în Uniune.

 

ÎNTRE A NEGOCIA ȘI A SE PREDA: NU INTEGRARE, CI ANEXARE  

 

Ce va negocia Ucraina cu UE? Orice ar fi de negociat, evident, aflată în plin război cu Rusia, ea  va negocia în genunchi.

 

Apoi, indiferent de poziția în care va purta discuțiile cu rechinii comunitari, Ucraina va fi obligată să renunțe la orice protecție a economiei naționale și totodată să se angajeze că, intrând pe piața internă europeană, va respecta regulile liberei concurențe cu agenții economici din celelalte state membre. Cum poate face toate acestea, însă, cu o economie pe care războiul a pus-o pe butuci? Cum să își refacă Ucraina economia fără să o protejeze? Cum să concureze agenții economici ucraineni pe piața internă a UE fără să își fi reabilitat capacitățile de producție și fără să fi beneficiat de politici protecționiste în acest sens?

 

Li se va spune că UE îi va ajuta. Cum? Oferindu-le împrumuturi, a căror rambursare va fi garantată cu resursele naturale de care Ucraina încă dispune. Întrucât nimeni nu este gata să aștepte, concesionarea exploatării acelor resurse către agenții economici occidentali va fi realizată imediat. De asemenea, prin negocieri, anticipându-se falimentul unei economii complet nepregătite pentru a intra pe o piață puternic concurențială, se vor pune baze solide pentru dezindustrializarea Ucrainei și vânzarea activelor sale industriale ca fier vechi. Kievul nu are nici un fel de mijloace pentru a rezista, dacă vrea ca negocierile să ducă undeva, iar Bruxellesul este flămând, în vreme ce marile corporații ale profitorilor UE sunt gurmande.

 

Vor avea loc, în ăst timp, și conferințe ale donatorilor care să mobilizeze fonduri pentru „reconstrucția Ucrainei”. Ele vor fi gestionate tot de SUA și UE care le vor transfera cu trei condiții: i. ceea ce se reconstruiește să nu intre în concurență cu capacitățile similare ale donatorilor domiciliate în țările acestora; ii. fondurile transferate să se întoarcă de acolo de unde au venit sub forma contractelor de lucrări sau furnitură încheiate cu corporațiile occidentale în condiții favorabile acestora: iii. întreținerea, dotarea cu piese de schimb și modernizarea tehnologică (desigur nu cu tehnologii de ultimă generație) a capacităților reconstruite să fie realizate tot de corporațiile occidentale.

 

Se va putea opune Ucraina unui asemenea asalt, cu mult mai pervers și mai letal decât cel declanșat de Rusia în 2022 prin „operațiunea sa specială”? România, aflată într-o situație cu mult mai bună, nu a putut rezista decât cam prin 1999, după care a devenit o piață de desfacere pentru produsele străine și o economie de sucursale ale companiilor străine.

 

Desigur, se vor negocia și politicile legate de justiție și afacerile interne. Pe acest teren se va desăvârși ocuparea Ucrainei. Sistemul judiciar va asigura protecția intereselor străine în raport cu orice aspirație națională ucraineană, iar sistemul coercitiv de stat va face ca exercițiul oricărei libertăți cetățenești să fie înghețat. De fapt terenul este deja bine pregătit pentru un asemenea proces de „integrare europeană”, regimul Zelenski, cu scuza stării de război, reducând deja la tăcere partidele de opoziție și presa liberă, precum și etatizând principalele structuri ale societății civile dintre care, probabil, cea mai importantă este biserica.

 

Împinsă în mașina de tocat a concurenței inegale (ca să nu zicem neloiale) de pe piața internă europeană, ceea ce va mai rămâne din industria ucraineană va falimenta cu brio (sic!), pentru a fi „salvată” prin privatizare de către companiile străine la prețuri de deșeu.

 

Cu o bază economică lichidată și cu un sistem justițiar și de poliție controlat din afară (de UE), suprastructura politică a Ucrainei nu va putea fi decât una asemenea celei a unui teritoriu ocupat (colonie sau provincie imperială), adică formată din agenți ai puterii de ocupație. Dacă șovinismul național ucrainean a fost încurajat de UE (și, evident, SUA) pentru a se asigura că Ucraina va urî Rusia și se va război cu ea atât timp cât interesele Occidentului colectiv o vor cere, în vederea „integrării imperiale europene” și după transformarea guvernării naționale a Ucrainei într-o butaforie, UE va avea toate motivele să descurajeze orice susținere a identității culturale ucrainene, diluând-o la maxim, întrucât este periculoasă pentru promovarea agendei globalismului politic.

 

CARE ESTE TERITORIUL UCRAINEI CU CARE VA NEGOCIA UE?

 

Dacă analiștii care cred că Victor Orban face politica intereselor Moscovei, iar nu ale Ungariei, au dreptate, înseamnă că manevra de a nu participa la votul din Consiliul European pentru a nu împiedica formarea unanimității necesare deciziei privind începerea negocierilor de aderare cu Ucraina este una pe placul Rusiei. Și de ce nu ar fi?

 

Evident, negociatorii UE nu vor putea accepta nici o înțelegere cu Guvernul de la Kiev care angajează teritorii aflate în afara controlului acestuia. Așa stând lucrurile, vrând-nevrând, în fapt, se va ajunge la conturarea unui acord de aderare care va trasa și noile frontiere ucrainene pe aliniamentele la care a ajuns armata rusă. Punerea de acord între această Ucraină de fapt, membru virtual al UE, și Ucraina de drept, se va realiza, ulterior sau în paralel, prin tratatul de pace cu Rusia.

 

Așadar, negocierile cu UE vor organiza o Ucraină diminuată, așa cum și-au dorit-o mereu atât Germania și celelalte puteri occidentale ale nucleului dur european, cât și Federația Rusă, acomodând psihologic societatea ucraineană și comunitatea internațională cu noile ei granițe.

 

Pe de altă parte, unei Ucraine hipernaționaliste și hipermilitarizate, Rusia îi va prefera, fără dubiu, după amputarea teritoriilor istorice rusești locuite majoritar de ruși, rusofoni și rusofili, o Ucraină luată în custodie de UE, castrată politic, economic și identitar. UE va desăvârși astfel opera de desființare a unui stat suveran autentic ucrainean, pe care Rusia nu a putut-o duce până la sfârșit sau nu s-a obosit să o ducă.

 

Nu este exclus ca unanimitatea realizată prin artificiul procedural maghiar (în speță, sub aspect juridic, întrucât tratatele nu prevăd posibilitatea abținerii constructive, practic, nevotând împotrivă, Ungaria a votat pentru), cu siguranță, negociat și convenit anterior cu protagoniștii UE, la un preț bun pentru Budapesta, să ascundă un acord între Moscova și Bruxelles, fără îndoială aprobat de Washington, disperat să se extragă din viesparul ucrainean. Obiectul unei atari noi „înțelegeri de procentaj” ar fi partajarea Ucrainei ca bază a unui tratat de pace care să pună capăt actualului conflict dintre Occidentul colectiv și Rusia referitor la și purtat prin Ucraina. Detaliile tratatului urmează a fi negociate în perioada următoare, probabil, sub aspect formal, între Moscova și Kiev, pentru a salva fața Washingtonului nepunând oficial în contul politic și moral al acestuia pierderea războiului ucrainean și abandonarea Ucrainei. (În realitate, negocierea nu poate fi decât americano-rusă și nu poate avea nici o valoare practică fără implicarea și garanțiile SUA, care vor depăși sfera problematicii ucrainene stricto sensu.)

 

SPRIJIN PENTRU VICTORIE SAU SPRIJIN PENTRU CAPITULARE?

 

Discursul prin care Ursula von der Leyen a cerut noi fonduri pentru sprijinirea efortului de război al Ucrainei și a reconfirmat solidaritatea UE cu Ucraina atât cât nevoile concrete o vor impune și un singur ucrainean va mai rămâne în viață, a introdus o nuanță pare-se rămasă în afara atenției celor mai mulți observatori, dar care este esențială, ea definind un nou obiectiv al sprijinului occidental. De astă dată nu a mai fost vorba de a ajuta Ucraina să obțină victoria în războiul cu Rusia și să elibereze teritoriile secesioniste ocupate de ruși, ci să dobândească o poziție solidă de pe care să poarte negocierile de pace. Noua țintă este, așadar, o negociere de succes, iar nu o victorie militară decisivă.

 

Acest sprijin suplimentar nu va sosi, însă, întrucât alocarea lui a fost blocată de astă dată de „calul troian” de la Budapesta. La urma urmelor, nu poate fi un stimulent mai bun pentru președintele Zelenski de a lua calea negocierilor, chiar dacă ea seamănă cu drumul Canossei, decât oprirea alimentării cu mijloacele necesare continuării unui război deja pierdut. Dacă eu mai știu cum se petrec lucrurile la Bruxelles și cum așa zisul veto niciodată nu exprimă opoziția fermă a unui stat membru (în condițiile inegalității politice și economice a membrilor, recurgerea pură și simplă la un vot de blocaj este pur și simplu imposibilă, întrucât „rebelul este suspus imediat unor măsuri de retorsiune insuportabile), ci alibiul unui compromis convenit în culise pe care unii dintre protagoniști nu vor să și-l asume oficial, votul negativ al premierului maghiar referitor la ajutorul financiar european s-a convenit la pachet cu acceptul tacit al începerii negocierilor cu Ucraina și, desigur, cu deblocarea unor fonduri europene (modesta sumă de zece miliarde euro) în folosul Budapestei.

 

Așadar, anul 2024 se anunță a fi anul în care politica UE privind criza ucraineană va atinge capătul drumului. Un drum despre care de la început se știa că este înfundat; un drum tragic și însângerat, pe care Occidentul colectiv a cumpărat cu banii cetățenilor europeni (inclusiv români, desigur) vieți de ucraineni spre a-și tranșa rivalitățile imperiale cu Rusia.

 

Dacă cineva mai vrea să dea acum un sprijin real Ucrainei, acesta nu este unul în bani sau arme, ci un sprijin politic. Occidentul colectiv care a sacrificat Ucraina ar trebui să își mobilizeze întreaga capacitate de influențare, toate resursele politice și economice pentru a negocia direct cu Rusia un acord apt a salva cât mai mult din ceea ce se mai poate salva pentru Ucraina, respectiv pentru a permite supraviețuirea unui stat-națiune ucrainean, viabil și în siguranță; o siguranță durabilă dobândită pentru el și pentru vecinii săi.

 

Dă-le Doamne Occidentului colectiv euro-atlantic, dar și Rusiei, mintea cea de pe urmă pentru a readuce pacea în casele noastre, și ai milă de nefericita Ucraină!