Potemkin, Amazoanele și Imperialismul de Curte

Grigori Potemkin a fost fiul unui maior în retragere din provincia Smolensk, militar care a murit pe când viitorul prinț avea șapte ani. Potemkin a fost crescut de către mama sa. Deși nu a terminat universitatea, Potemkin a fost remarcat la curte și s-a alăturat regimentului Gărzii Călare. Dintre toți favoriții Ecaterinei a II-a, Grigori Potemkin a fost cel mai apropiat de ea și cel pe care ea însăși l-a respectat cel mai mult. Se zvonea că s-au căsătorit în secret. Interesant este faptul că, pentru multă vreme, cei doi au locuit în Palatul de Iarnă drept soț și soție. Camerele private ale lui Potemkin se aflau chiar deasupra dormitorului împărătesei și doar el putea intra în camerele împărătesei în orice moment, chiar fără a fi invitat. În scrisori, ea i se adresa cu apelative precum: „dragul meu soț”. Amuzant este că Ecaterina îl numea pe Potemkin și „Principalul mâncător de unghii al Imperiului” (îl numea oarecum caustică). Atunci când era cufundat în gânduri, Potemkin avea tendința de a-și roade unghiile și nu s-a putut debarasa de acest obicei niciodată, chiar și atunci când a devenit a doua cea mai importantă persoană din stat. Îi plăcea mâncarea țărănească simplă( plăcinte, terci) și păstra hrană rece de tip aperitiv întotdeauna în camerele sale, contrar obiceiurilor nobilimii. Pentru unele persoane este relevant și faptul că, în scrisorile private și atunci când vorbea cu subordonații săi, Potemkin înjura foarte mult.

În anul 1774, Potemkin a fost numit guvernator al noii provincii Novorossiysk. Nu mai era la fel de apropiat de Ecaterina ca înainte și a resimțit această separare. Cu toate acestea, el a fost cel care, în anul 1775, i-a făcut cunoștință Ecaterinei cu subalternul său, Peter Zavadovsky, care a devenit secretarul personal și favoritul ei. Adică, oarecum i-a luat locul lui Potemkin, care a continuat să corespondeze cu Ecaterina cu privire la afacerile de stat și, după unii, a rămas principalul ei consilier. „Nu ai egal”, i-a scris împărăteasa nu doar odată. Potemkin avea destule chestiuni importante care să-l preocupe: a condus Novorossia și s-a ocupat de cucerirea Crimeei. În plus, în anul 1775, Potemkin a început să reformeze armata. Deoarece el era un adevărat militar și știa cât de important este ca militarii săi să se simtă confortabil, Potemkin a realizat o serie de reforme cu adevărat utile. Spre exemplu, înainte de reformă, militarii purtau peruci împletite, care trebuiau să fie ondulate pe o bară de oțel. Potemkin a scris: „Ondulare, pudrare, împletire și codițe, este aceasta o treabă de soldat, ori de muiere? Ei nu au valeți!”. Totodată, Potemkin a ordonat o schimbare a uniformei armatei: în locul hainelor duble de lână și a curelelor strânse, el a ordonat să fie introduși pantaloni, jachete și cizme simple. Pălăriile „de fițe” au fost înlocuite cu niște căști practice. Dar, principalul punct forte al reformei sale a fost respectul față de soldat. Potemkin a interzis folosirea soldaților drept forță de muncă gratuită, a militat în repetate rânduri despre necesitatea unei atitudini umane față de soldați și a avut grijă de sănătatea lor, pentru că știa că, într-un război, mai mulți soldați sunt uciși de mizerie și boli decât de gloanțe și obuze sau orice altă armă a inamicului. Vedem chiar și acum în Ucraina faptul că militarii aflați de orice parte baricadelor suferă din cauza lipsurilor și aleg să se predea. Dacă militarii nu au picioarele uscate, haine călduroase și un stomac plin de hrană de calitate, restul tehnicii militare pe care o posedă devine irelevantă. Cu ce îl ajută pe un militar care are membrele degerate și diaree că folosește o mitralieră de ultimă oră (deși unii militari folosesc mitraliere vechi, cu răcire pe apă)? Acel militar va arunca armamentul din dotare și se va preda, chiar dacă intuiește că va muri în captivitate. Americanii și-au dat seama de mult de mersul jocului de-a războiul. „Infanteria câștigă bătălii, logistica câștigă războaie”, asta spunea generalul John J. Pershing, comandantul Forțelor Expediționare Americane pe Frontul de Vest în timpul Primului Război Mondial. Iar în anul 1979, generalul Robert H. Barrow, pe atunci comandant al Corpului de Infanterie Marină al SUA, a rostit celebra frază conform căreia „amatorii vorbesc despre tactică, dar profesioniștii studiază logistica”. Multă lume a râs de coloana militară rusă care mergea la Kiev (care se întindea pe o distanță de aproximativ 64 de kilometri), dar, dragii mei experți, oare trebuiau să scufunde tehnica militară prin mlaștinile (mlaștinile Kiev-Irpin, care au fost folosite și ca primă apărare de către ucrainenii care apărau Kievul împotriva germanilor în 1941) din jurul Kievului?

Revenim la Potemkin, care, în calitate de guvernator al Novorossiei a elaborat un plan de cucerire a Crimeei vecine. După victoria din anul 1774 asupra Imperiului Otoman, în baza tratatului de pace, Hanatul Crimeii a fost declarat stat liber. Cu toate acestea, turcii nu se grăbeau să își retragă trupele de acolo. Sub conducerea lui Potemkin, timp de mai mulți ani, rușii au reușit (fără a vărsa sânge) să ajungă la un acord cu turcii și cu populația din Crimeea cu privire la unirea acestora din urmă cu Rusia. În anul 1783, pe vârful stâncii Aq Qaya, Grigori Potemkin a primit personal jurământul de credință față de coroana rusă din partea nobilimii și a oamenilor de rând din Crimeea. Pentru alipirea Crimeei la Imperiul Rus, Potemkin a primit rangul de mareșal. În anul 1787, Potemkin a dus-o pe împărăteasa de 57 de ani în Crimeea. În ceea ce privește amploarea, a fost un eveniment incredibil. Ecaterina a fost însoțită de către întreaga curte, aproximativ 3.000 de persoane. Procesiunea imperială era formată din 14 trăsuri, 124 de sănii și căruțe și 40 de sănii de rezervă. Ecaterina a călătorit într-o trăsură pentru 12 persoane, trasă de 40 de cai, unde a fost însoțită de către curteni, servitori, precum și de reprezentanți ai misiunilor diplomatice străine. Traseul împărătesei (călătoria a început iarna) a fost luminat de torțe sau butoaie aprinse aproape tot drumul. La toate opririle importante, ea a fost întâmpinată de guvernatori generali, iar în Crimeea, Ecaterinei i s-a alăturat Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea. Împărăteasa a petrecut 12 zile în Crimeea. În anul 1787, Potemkin i-a povestit Ecaterinei cât de vitejește au luptat grecii care locuiau în Crimeea împotriva turcilor, împreună cu soțiile lor. Când Ecaterina s-a îndoit de această poveste, Potemkin a promis că îi va prezenta împărătesei dovezi ale curajului acelor femei și a ordonat formarea unei companii de 100 de femei războinice. Ordinul a fost dat șefului Batalionului grec Balaklava, care era format din greci care fugiseră de opresiunea Imperiului Otoman. Soțiile și fiicele acestor soldați au fost cele care au alcătuit „Compania Amazoanelor”, condusă de Elena Sarandova, în vârstă de 19 ani, prima femeie ofițer din Imperiul Rus. „Amazoanele” au primit o pregătire intensivă în echitație, scrimă și tir. La data de 24 mai 1787, Compania Amazoanelor s-a întâlnit cu Ecaterina în satul Kadikey. Călare pe bidivii frumoși, „Amazoanele” erau îmbrăcate în uniforme colorate: fuste de catifea purpurie și jachete verzi, ambele împodobite cu galoane de aur. Capetele lor erau acoperite cu turbane albe cu paiete aurite și pene de struț. Astfel, este clar că împărăteasa a fost foarte mulțumită de ceea ce a văzut. Compania Amazoanelor a însoțit-o pe Ecaterina în călătoria ei prin Crimeea și a fost desființată după ce călătoria s-a încheiat. Amazoanele rusești nu au luat niciodată parte la vreo bătălie.

În anul 1791, Potemkin, care avea 52 de ani la acea vreme, purta negocieri de pace cu turcii în orașul Iași, încheind încă un război între Rusia și Imperiul Otoman. Pe drumul de la Iași la Nikolaev, Potemkin s-a îmbolnăvit brusc. A ordonat să fie scos din trăsură și a murit practic pe un câmp deschis. Ecaterina a fost devastată de vestea morții lui Potemkin, astfel că ea avea să scrie și să declare: „Elevul meu, prietenul meu, aș putea spune chiar idolul meu, prințul Potemkin-Taurichesky a murit!”. Potemkin folosise trezoreria statului drept bancă personală, împiedicând până în ziua de azi rezolvarea afacerilor sale financiare. Ecaterina a cumpărat Palatul Tauride și colecția sa de artă din averea sa și i-a plătit datoriile. În consecință, Potemkin a lăsat o avere relativă. Fiul Ecaterinei, Paul, care a succedat la tron în 1796, a încercat să anuleze cât mai multe dintre reformele lui Potemkin. Palatul Tauride a fost transformat în cazarmă, iar orașul Gregoripol, care fusese numit în onoarea lui Potemkin, a fost redenumit. Mormântul lui Potemkin a supraviețuit unui ordin de distrugere emis de Paul și a fost în cele din urmă expus de bolșevici. Se pare că rămășițele sale se află acum în mormântul său de la Catedrala Sfânta Ecaterina din Kherson. Nu se știe cu exactitate unde se află unele dintre organele sale interne, inclusiv inima și creierul, păstrate inițial la Mănăstirea Golia din Iași. Întrebare importantă pentru „a verifica” patriotismul cu care fac paradă rușii: Oare vor evacua aceștia și cenușa lui Potemkin, dacă vor fugi cu toții din Kherson?