Premonițiile lui Vintilă Horia

În decembrie 1989, Vintilă Horia lăsa posterității o premoniție zguduitoare despre România decomunizată. Din surghiunul său spaniol, el ne scria niște rânduri cât un blestem: „Mă gândesc cu groază cum comunismul, încetul cu încetul, va fi înlocuit cu  droguri, pornografie, lichelism  politic, socialism democratic, arivism. Mitică va deveni cocainoman, amator de rock dur, prieten la cataramă cu Cicciolina, Marx va fi dat la o parte de frații Marx.”[1] Dumnezeule, cum i s-au mai adeverit vorbele, deși el nu-și mai văzuse meleagurile natale de vreo trei decenii, fiind condamnat în contumacie. Dacă ne-ar fi zis-o în față atunci, l-am fi îngropat în sudalme grele și l-am fi trimis la stăpânii Iadului. Culmea, nici măcar nu observaserăm că, în zilele  acelea însângerate, „comuniștii ne-au eliberat de comuniști. Ce sinistră ironie !”[2]… Geaba mesajul exaltat al scriitorului transmis postului de radio Europa Liberă: „Români din Țara îndurerată  și plină de speranță! Întreaga omenire este alături de voi. Crăciunul vă va vindeca rănile. Dumnezeu, astăzi, nu se va mai naște în exil. În acest 1989, an de martiriu și de orizonturi deschise către libertate și adevăr, Dumnezeu s-a născut în România!”[3] Rău loc trebuie să-și fi găsit Atoatefăcătorul… Nu  doar că rănile nu ni s-au vindecat, ci, dimpotrivă, s-au înmulțit  și s-au agravat iremediabil.

Dezrădăcinarea, „desțărarea”[4] este deja un fenomen de  masă, noi și sirienii. Patriile dispar una după alta… Analfabetismul s-a lăbărțat la cote greu de imaginat   vreodată, sporind numărul nătângilor funcționali…

Economia supraviețuiește din consum și cum să nu rămâi  năuc când auzi că, într-o „vinere neagră”, concetățenii mei au târguit  produse în valoare de 360 de milioane de euro… Cultura a încăput  pe mâna inculților cu patalama partinică  și ce nimerită prin actualitate  e remarca poetului Marin Sorescu: „Ministerul Culturii este (și) un minister al misterelor culturii”[5]…

Educația și sănătatea sunt ultimele frământări ale guvernanților  scoși cu forcepsul  iohannist, o calamitate istorică… Neîndoielnic, „majoritățile, prin neștiință și minciună duc, la putere, trăgând după ele  tot ce e rău, zgura diabolică a oricărei societăți”[6]… Scrutinele din urmă stau mărturie  incontestabilă, implacabilă, definitivă…

Orașele își  trăiesc orgiastic nopțile în „tavernele din centru, în jurul cărora tinerii fără scop, fără lumină, se adună ca să fumeze hașiș, sau să tragă pe nas cocaină, să vorbească despre revoluție și libertate și să asculte melodia acestei depravări”[7]… Prinși între ideologiile ultimului secol, destui s-au blazat și conchid  că „tot ce a susținut  dreapta revine la suprafață ca un fel de lemn bun după un naufragiu, în stare să susțină  o posibilă salvare, în cadrul unui naufragiu universal, în timp ce tot ce a afirmat  stânga se  dovedește a fi fost utopic și direct neproductiv.”[8] Din păcate, nu există alternativă, iar „eliminarea acestor regimuri a produs fie căderea în comunism, fie în tehnologia capitalistă,  amândouă însemnând o deculturalizare accelerată.”[9] Una peste alta, „în Orient, comunismul a fost distrugător nu numai de bogății și de peisaje, dar și de suflete; în Occident, capitalismul fără frâu a dus mai mult sau mai puțin la același rezultat”[10]…

Se bate zgomotos toba pe tema drepturilor omului, însă „de drepturile  popoarelor nu vorbește nimeni.”[11] Suveranitatea, independența? Pușchea pe limbă, nu-i corect politic să le abordezi! Altminteri, „vrei să răstorni guvernul unei țări sărace, dar care are resurse? Vrei să-i lovești pe musulmani? Vrei să obții sprijin pentru intervențiile militare americane din întreaga lume? Vrei să subminezi guvernele care își ridică oamenii din sărăcie, deoarece nu se conformează gusturilor intelectualilor din Occident? Folosește drepturile omului drept scuză!”[12] Exemplele sunt cu ghiotura…

Cobai ai tuturor experimentelor, „nu mai suntem în stare să observăm decât efectele, nu mai tratăm decât afectele. Politica a devenit un soi de medicină alopatică. Observă, constată, tratează. Vindecă, deci, numai o aparență. Cauza obscură rămâne vie, instalată în fundul ființei, așa cum cauza bolilor rămâne în bună stare după un tratament alopatic. Acest fel de vindecare implică, de cele mai multe ori, o înrăutățire alăturată. Te vindec de lumbago, însă te îmbolnăvesc de stomac sau de ficat. Totul se măsoară cu un fel de metru  cinematografic sau televiziv. Rezultatele trebuie să fie vizibile, ca și efectele, și spectaculoase”[13]…

Orbi și manipulați după manualele cinicilor dirijori, nici nu mai realizăm că „primejdia care amenință lumea  este o organizație totalitară și concentraționară universală care, mai devreme sau mai târziu, sub un  nume sau altul – ce contează! -, va face ca omul liber să fie văzut ca un  soi de monstru, un pericol la adresa întregii comunități. Să nu credeți că mă refer aici doar la comunism. Comunismul are să dispară mâine, după cum a dispărut și hitlerismul, însă lumea modernă se va îndrepta în continuare spre acest dirijism universal, la care chiar democrațiile par să aspire”[14]…

Vocile luminarelor nu se mai aud,  nu mai sunt luate în serios, întrucât  „scriitorul a fost deplasat și marginalizat de intelectual,   care a înlocuit pur și simplu adevărul cu minciuna, așa cum, în  cadrul religiei, Dumnezeu a fost înlocuit de diferiți zei și idoli profani, așa cum amorul a fost înlocuit  de erotism și acesta de pornografie.”[15] Da, deoarece, „plaga secolului au fost intelectualii. Și sunt încă. Separați  de înțelesul  conceptului (intelligere), cititorii de ziare și de săptămânale de senzație, sau de cărți  recomandate  de autoritățile  supreme de care depind (critici literari care nici măcar nu citesc cărțile despre care scriu, iar, când le citesc, nu le înțeleg,   ca și mulți dintre profesorii de literatură), așa-zișii intelectuali «fac opinie». Când ajung a scrie cărți, atunci dezastrul e și mai mare. Scriu numai ca să obțină ceva: o funcție, un premiu sau mai multe, un program de televiziune sau la radio, sau să colaboreze la un ziar. Apoi, ambiția supremă e să fie protejați de unul dintre cele câteva clanuri care conduc omenirea – stânga,  homosexualii, sionismul.”[16] Orgoliul, trufia nemăsurată au compromis conceptul de elite…

Golănimea „domină opinia publică de câțiva ani încoace.”[17] Și  golănimea e rezistentă, e agresivă, e demolatoare…

Prostiți de atâtea ori și continuu, nu ne mai dăm seama că  „totul, în istoria  actuală, se petrece în umbră, e rezultatul unor conspirații care nu ne ajung la cunoștință decât ca vagi ecouri, urmate de bubuituri și hecatombe”[18]…

Martor al prefacerilor cu toptanul, constat mâhnit că „timpul care mă înconjoară nu mai e timpul  meu. (…)  Totul a devenit atât de infam, atât de mârșav și de corupt, încât mă mir cum de mai miros florile, cum de mai au putere tablourile în muzee și poemele în cărți să mai iradieze frumusețe, cum de vălul de ceață dospită care nu se mai ridică de pe lume nu le-a topit și nu le-a risipit, cum de mai există oameni care să știe chema frumusețea pe nume. Cum de-i mai știu numele.”[19]

Și, totuși, ce proroc a fost Vintilă Horia, ce intuiție, diaristul notând în urmă cu trei decenii că, „din păcate, în  momentul eliberării,  Țara va fi invadată de partide, care  vor încerca o  restitutio in integrum a puterilor de tip democratic de dinainte de război. Vor apărea, din umbră și din nimic, zeci de  grupări și de partide, care mai de care mai ortodox-democratice,  deși la noi niciun partid  n-a fost vreodată într-adevăr îmbibat de democrație. Vom trăi sub o monarhie social-democratică, iar apoi,  cu anii, se vor perinda la guvern partide mai mult sau mai puțin reprezentative. Principal, pentru moment, va fi faptul unei întoarceri la bunăstare, la o normalizare a condițiilor de viață. După aceea, dacă românii vor recupera libertățile constituționale fundamentale, va fi posibilă și o discuție mai amplă, pe teme mai actuale și mai profunde. România va trebui guvernată, cu timpul, de instituții românești, și nu de formule și oameni de import.”[20]

Ne-ar fi folosit la ceva dacă știam toate  astea în decembrie 1989? Mă tem că nu, cine se sinchisea în zilele acelea de lamentările unui, nu-i așa ?, legionar,  ale unui anticomunist veritabil și dușmănos, care n-a mâncat salam cu soia dimpreună cu Mitică necocainomanul? La cât eram de naivi, nimic nu ne-ar fi trezit la realitate. Sigur, aveam o scuză atunci, dar acum ?…

[1] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Aron Cotruș

[5] Ion Jianu, Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu.

[6] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[7] Ibidem

[8] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] The Guardian

[13] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[14] Georges Bernanos, La liberté, pour quoi faire? (Libertate, pentru ce?)

[15] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Ibidem

[20] Ibidem