Problema rusească

Nu mai am nicio îndoială, „soarta poporului rus nu e o problemă rusească. E o problemă pentru cei care se tem că poporul rus își va arăta rezervele ascunse de putere și va lupta pentru locul cuvenit dimensiunilor sale în istoria lumii.”[1] Nu la fel s-a întâmplat și la ceasul aventurii napoleoniene, frântă previzibil la porțile Moscovei? Parcă-l aud pe generalul Balașov atenționându-l pe „Marele Corsican”: „Dacă maiestatea-voastră îmi îngăduie să ating acest subiect, îndrăznesc să prezic cu fermitate că întreprindeți, sire, o campanie îngrozitoare. Acesta va fi războiul unei întregi națiuni, ce reprezintă o masă de temut. Soldatul rus este viteaz și poporul este atașat patriei sale.”[2] Și de aici i s-a tras asfințitul trufașului împărat francez… Ori când „germanii l-au folosit pe Lenin, după cum formula mai târziu Churchill, «ca pe un bacil al febrei tifoide»”[3] în taigaua răsăriteană. Ba bine că nu, geaba răbufnirea bulgakoviană: „În Occident s-a încheiat marele război dintre marile popoare. Acum ele îşi ling rănile. Desigur, își vor reveni, foarte repede își vor reveni. Şi toţi cei cărora, în sfârșit, li s-a limpezit mintea, care nu dau crezare lamentabilului delir că înrăita noastră boală se va muta în Occident și-l va molipsi, vor înţelege clar vigurosul avânt al muncii titanice, care va duce ţările occidentale la un nivel de putere pașnică nemaivăzut până acum.”[4] Scriitorul ucrainean (prin naștere) nu s-a înșelat, doar că l-a cam bagatelizat pe homo sovieticus, descris în manualul pus la dispoziția trupelor SS pe frontul rusesc ca fiind „un sub-om care nu seamănă cu ființele umane decât în aparență. E mai îndepărtat de noi decât orice alt animal.”[5] Altminteri, n-ar fi apărut Stalin, „«o bestie», dar o bestie la scară mare”[6], care, la Conferința de la Teheran, din noiembrie 1943, îl avea pe președintele american în buzunar, ceea ce l-a determinat pe Winston Churchill să se plângă ministrului său Harold Macmillan: „Germania e terminată, deși s-ar putea să dureze ceva până vom face curățenie. Adevărata problemă este acum Rusia. Nu pot să-i fac pe americani să priceapă asta.”[7] N-a durat mult și s-au dumirit, declanșând lungul „Război Rece”, un fel de pace îngăduită cu amenințări nucleare și umflări de guși militare.

Din nefericire, Apusul nu a învățat nimic din problema rusească, semn că vorbele fatalistului Joseph Conrad rămân valabile dincolo de Problema Chinei: „N-am reuşit niciodată să găsesc în cartea sau în vorbirea vreunui om nimic destul de convingător pentru a sta măcar o clipă în picioare în faţa profund înrădăcinatului meu simţ al fatalităţii care guvernează această lume populată de oameni. […] Singurul remediu pentru chinezi şi pentru noi toţi ceilalţi este schimbarea atitudinilor. Dar privind istoria ultimelor două mii de ani, nu avem prea multe motive să ne aşteptăm la acest lucru, chiar dacă omul a ajuns să zboare. […] Omul nu zboară ca un vultur, el zboară ca o insectă.“[8] Sceptic prin structură, nu mă dezic de observația conradiană, mai ales că premisele actuale sunt asemănătoare cu cele din perioada interbelică. Căci, atunci, ca și acum, „în pragul războiului, Europa era condusă de așa-zișii progresiști îngrijorați, care se străduiau din greu să satisfacă așteptări din ce în ce mai mari, dornici mai presus de toate să cultive și să liniștească tineretul.

Este un mit că tineretul european a fost sacrificat cu cruzime în 1914 de către o generaţie egoistă și cinică. Discursurile politicienilor antebelici erau pline de apeluri la tineret. Mișcările de tineret erau un fenomen european, mai ales în Germania, unde 25 000 de membri ai cluburilor Wandervögel făceau excursii, cântau la chitară, protestau împotriva poluării și extinderii orașelor și îi înjurau pe bătrâni. Lideri de opinie ca Max Weber şi Arthur Möller van den Bruck cereau ca tinerii să fie aduşi la cârmă. Națiunea, scria Bruck, «are nevoie de o primenire a sângelui, de o insurecție a copiilor împotriva părinţilor, de o înlocuire a bătrânilor cu tineri». Peste tot în Europa, sociologii studiau cu asiduitate tineretul pentru a afla ce gândeşte şi ce vrea.

Şi, bineînţeles, tineretul voia război. Prima «tânără generație» răzgâiată a pornit entuziast la un război pe care cei mai vârstnici, aproape fără excepție, l-au acceptat cu oroare sau cu o disperare fatalistă. În rândurile tinerilor din clasa de mijloc a fost, la început cel puţin, cel mai popular război din istorie. Ei şi-au aruncat chitarele şi au pus mâna pe arme. Charles Péguy scria că s-a dus «plin de râvnă» la război (şi la moarte). Henry de Montherlant relata că «iubea viaţa pe front, scăldarea în elementar, anihilarea inteligenţei și a sufletului». Pierre Drieu La Rochelle numea războiul «o surpriză minunată». Tineri scriitori germani precum Walter Flex, Ernst Wurche şi Ernst Jiinger sărbătoreau ceea ce Jiinger numea «momentul sfânt» al lui august 1914. Romancierul Fritz von Unger descria războiul ca pe un «purgativ», începutul unui «nou gust pentru viață». Rupert Brooke găsea că era «unica viaţă […] un fior plăcut, ca nimic altceva pe lume». Pentru Robert Nichols era «un purificator». «E mort acela care nu luptă», scria Julian Grenfell («În luptă»), «iar cel care moare luptând creşte». Tinerii italieni care au intrat în război mai târziu erau şi mai lirici. «Acesta-i ceasul triumfului celor mai mari valori», scria un poet italian, «e Ceasul Tinereţii». Un altul îi răspundea ca un ecou: «Doar oamenii mărunți şi bătrânii de douăzeci de ani ar vrea să-l rateze».”[9] Exaltare și infantilism. Oribil amestec, ideal pentru manipulatorii din umbră. Slavă Celui de Sus că puberii contemporani mie nu au instincte belicoase, am văzut răspunsul unui concetățean, care sondat dacă va merge la răzbel, ne-a servit o probă de bășcălie edificatoare: „Da, dacă este online!” Punct și pauză lungă….

Pofta de război n-a trecut și iată că de câteva săptămâni se arată cu vârf și-ndesat, disidentul reconvertit Aleksandr Zinoviev vădindu-se vizionar și sclipitor, în ciuda faptului că „adevăratele genii sunt descoperite după secole.”[10] Desigur, în cazul său n-a trebuit să curgă atât amar de vreme, a fost suficient doar ca Vladimir Vladimirovici să-și amintească de vârtoșia de altădată a muscalilor și să ia cu asalt Ucraina, profitând de slăbiciunile dimprejurul european. Căci deviza Maicii Rusia e alta decât a Japoniei, de pildă, care „a intrat în competiție cu Occidentul. Noi nu. Pur și simplu ne folosim de el.”[11] Păi, li s-au și dat prilejuri cu duiumul, și nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna. De ani buni, gazul pravoslavnic ține în viață „Bătrânul Continent”, iar cordonul ăsta ombilical nu poate fi tăiat brusc dacă vrei să nu condamni la moarte un continent întreg. Iar mujicii știu adevărul cu pricina și se comportă ca atare, profitând de debilitatea unei Uniuni Europene contra naturii. Să nu uităm nicicând dialogul acesta zinovievian, cumplit de actual azi:

„- Ce aveți cu Europa Occidentală? m-a întrebat un localnic. Și așa aveți prea mult pământ. Defrișaţi-vă Siberia și lăsaţi-ne în pace!
– Am vrea s-o facem, am spus, însă pune-te în locul nostru. În Siberia e frig și mocirlă, pustietatea e nesfârșită și roiesc țânţarii şi musculițele. Pe când la voi e confort și bogăţie, iar peisajele sunt minunate. Unde-i mai bine? Nu ne mai tot trimiteţi în Siberia, ne-am săturat până-n gât de ea. Noi aici venim, în Europa. Și apoi, cu timpul, o să vă trimitem noi pe voi în Siberia.”[12]

Apoi, confesiunea de pomină: „Sunt un emigrant sovietic în Occident. Cuvintele «în Occident» ar putea foarte bine să lipsească, pentru că un emigrant sovietic în Est este o imposibilitate logică: oricum ai lua-o, suntem în Est. Am să păstrez însă această expresie deoarece mulți occidentali, de frica Armatei Roșii, o şterg englezește în Est. Ei își imaginează căși noi putem face la fel. Acum trăiesc în Occident și mă simt ca și cum aș fi fost aruncat în fundul unei provincii rusești. E un lucru la care mă gândesc adesea. Pentru mine există numai o singură capitală în lume: Moscova. Orice altceva e provincial. Moscova este nu numai capitala unui stat. Este capitala istoriei. Așa că atunci când am părăsit-o am făcut o boacănă: m-am exclus din istorie.”[13]

Câți dintre compatrioții săi or gândi aidoma ? îmi iscodesc în van imaginația. Nu puțini, dimpotrivă, îmi răspund pe dată cercetând istoria muscalilor și tabloul obscenei parade de la 9 mai din Piața Roșie, momente de care au depins și depind soarta atâtor țări, îndeosebi a celor vecine. Problema rusească a făcut multora nopți albe, iar astăzi toți ne rugăm ca „operațiunea militară specială” să nu treacă și frontierele megieșe. Oricum, chestiunea nu-i nicidecum locală, cum bălmăjesc analiștii cu studii la fără frecvență. Fiindcă, pe zi ce se trece, mi se risipesc îndoielile, invazia din Ucraina e de fapt un război ruso-american, iar nu ruso-rus, cum am tot scris în lipsa probelor indubitabile. Declarațiile sforăitoare ale președintei Camerei Reprezentanților de la Washington, Nancy Pelosi, pe mine m-au lămurit definitiv, nu știu însă dacă și pe alții. Așadar, înaltul musafir american a ridicat cortina de pe butoiul cu pulbere aprins de zănaticul Putin și a grăit ferm: „Delegația noastră s-a deplasat la Kiev pentru a trimite un mesaj răsunător către întreaga lume: America este ferm alături de Ucraina. Întâlnirea noastră cu președintele Zelensky a început cu mesajul său de mulțumire către Statele Unite pentru asistența substanțială pe care am oferit-o. El a transmis că este nevoie în mod clar pentru continuarea securității, asistenței economice și umanitare din partea Statelor Unite pentru a ajuta poporul ucrainean devastat de de invazia diabolică a lui Putin. Delegația noastră a transmis că va fi acordat sprijin american suplimentar.” „Vom fi alături până la victoria finală asupra agresorului !” și-a asigurat gazda proaspăt decorată de bravul Zelenski. I-a urmat la scurt timp cu o declarație similară Boris Johnson, premierul unei țări care „nu face decât să trimită mai multe arme in Ucraina, iar politica este de a arăta cât de importantă este Marea Britanie, indiferent de consecințe.”[14] Nici israelienii nu stau cu mâinile încrucișate și sunt deciși să trimită la Kiev o sumedenie de drone anti-rachetă. Întărâtă-i drace că yankeilor le place !

Să aibă oare dreptate Aleksandr Dughin, un antiglobalist dur și un dușman teribil al unipolarismului cu capitala la Washington? E o posibilă explicație a confictului ruso-ucrainean, întrucât Statele Unite au și varianta de a promova „globalizarea accelerată prin întemeierea Guvernului Mondial şi destituirea rapidă a suveranității Statelor Naţionale în funcţie de crearea Statelor Unite ale Lumii, care ar fi guvernate de elita globală în termeni legali. Acesta este proiectul Consiliului pentru Relaţii Externe, reprezentat de strategia lui George Soros şi fundaţiile sale. Așa-numitele «revoluţii colorate», în acest caz, sunt armele cele mai eficiente pentru a destabiliza şi a distruge, în final, Statele.”[15] Altfel formulat, „restul culturilor vor avea ori un viitor american, ori niciun viitor.”[16] Interlocutorul său, Olavo de Carvalho îl combate cu aplomb: „Prof. Dughin, în schimb, fiul unui ofițer KGB și mentorul politic al unui om care reprezintă KGB-ul însuși, este creatorul şi îndrumătorul unuia dintre cele mai cuprinzătoare şi ambiţioase planuri geopolitice din toate timpurile – plan adoptat și urmat cât mai fidel cu putință de o națiune care are cea mai mare armată din lume, cel mai eficient și îndrăzneț serviciu secret și o rețea de alianțe care se întinde pe patru continente. Să afirmi că prof. Dughin se află în centrul și în vârful puterii este o chestiune care ţine pur şi simplu de realism. Pentru a-și pune planurile în aplicare, se bazează pe braţul înarmat al lui Vladimir Putin, pe armatele din Rusia şi China și pe toate organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu, pe lângă, practic, toate mișcările de stânga, fasciste şi neonaziste care în prezent se poziţionează sub proiectului său «eurasiatic».”[17] Și, brazilianul (decedat între timp) își continuă tirada: „2) SUA nu sunt centrul de comandă al proiectului globalist, ci, dimpotrivă, victima sa prioritară, însemnată pentru a fi exterminată.

3) Elita globalistă nu este dușmanul Rusiei, al Chinei sau al ţărilor islamice virtual asociate proiectului eurasiatic, ci mai degrabă colaboratorul lor şi complice în eforturile de a distruge suveranitatea, puterea politico-militară şi economia SUA. (…)

Distrugerea puterii americane va înlătura ultimul obstacol important din calea instaurării guvernului mondial. Atunci va mai rămâne doar împărţirea prăzii între cele trei scheme globaliste: occidentală, ruso-chineză și islamică.

6) Rusia nu este în nici un caz «fortăreaţa spiritualității și a tradiției», împuternicită prin mandat celest să pedepsească, în pielea Statelor Unite, păcatele Occidentului materialist şi imoral. Este – astăzi, ca şi în vremea lui Stalin – un cuib de corupţie și răutate cum nu s-au mai văzut, hotărât, așa cum a anunţat profeția de la Fátima, să răspândească greșelile sale în lume. De remarcat că acea profeție nu s-a referit niciodată la comunism în particular, ci la «greşelile Rusiei», în mod generic, și a anunţat că răspândirea acestor greșeli, cu tot cortegiul de nenorociri și suferințe pe care îl antrena, ar înceta doar dacă papa și toţi episcopii catolici din lume ar îndeplini ritul de consacrare a Rusiei. Cum acest rit nu a fost niciodată realizat, nu există nici cel mai mic motiv pentru a nu vedea în proiectul eurasiatic un al doilea val şi un upgrade al «greşelilor Rusiei»“, anunţul unei catastrofe de proporţii inimaginabile.

7) Dacă astăzi Rusia, din spusele prof. Dughin, se prezintă lumii drept purtătoare a unui mare mesaj spiritual și salvator, trebuie amintit că a mai făcut asta de două ori:

(a) În secolul al XIX-lea toți gânditori pe linie slavofilă, precum Dostoievski, Soloviov și Leontiev, vedeau Occidentul ca pe sursa tuturor relelor şi anunțau că în secolul ce avea să urmeze Rusia va învăţa lumea ce înseamnă «adevăratul creștinism». S-a văzut doar că acea aroganță spirituală a fost neputincioasă în momentul în care a trebuit să facă față materialismului comunist care câștiga teren chiar în Rusia.
(b) Comunismul rus a promis lumii o nouă epocă de pace, prosperitate şi libertate mai presus de cele mai frumoase visuri ale generaţiilor trecute. Tot ce a reușit să îndeplinească a fost un infern totalitar, pe care nici măcar Atila sau Ginghis-Han nu și l-ar fi închipuit în coşmarurile lor.

Ar fi ideal dacă toate țările ar învăţa să-şi vindece propriile neajunsuri înainte de a se proclama salvatorul umanității. Rusia lui Aleksandr Dughin pare că a învățat din crimele și eșecurile ei tocmai opusul.”[18]
Mai aveți vreun dubiu că problema rusească nu-i una mondială? Quod erat demonstrandum.

[1] Aleksandr Zinoviev, Homo Sovieticus

[2] André Castelot, Bonaparte Napoleon

[3] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000

[4] Mihail Bulgakov, Perspective de viitor

[5] În cartea lui Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[6] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000

[7] Ibidem

[8] Joseph Conrad îi scria astfel lui Bertrand Russel la 23 octombrie 1922, care oferea, în cartea Problema Chinei (abia apărută), o serie de așa-zise soluții (în Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000).

[9] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000

[10] Aleksandr Zinoviev, Homo Sovieticus

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Richard Sakwa (profesor de politică rusă și europeană la University of Kent) în interviul acordat jurnalistului Aaron Mate (Călin Marchievici, Actorul Zelenski, armele SUA și europenii cei smeriți)

[15] O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin, Statele Unite și Noua Ordine Mondială

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin, Statele Unite și Noua Ordine Mondială