Cătălin Cîrstoiu nu se retrage: ”Mandatul meu a fost, este şi va rămâne pe masa coaliţiei”

Procesatori de gunoaie

Orice existență își are istoria ei. Materie, natură, spațiu și timp. Oameni, relații, evenimente. Mai toate au beneficiat de atenția cronicarilor care s-au străduit să le descrie evoluția. Până și gunoiul își are povestea sa. Dacă încercăm să-i stabilim vechimea, aflăm că ea coincide cu aceea a propriei specii. Gunoiul există de când există oamenii. Nu are rost să ne amăgim cu presupuneri despre simultaneități întâmplătoare, fiindcă e limpede că noi am fost aceia care i-au favorizat apariția. Gunoaiele au apărut odată cu oamenii și „datorită” lor. Inutil să mai menționăm că niciunul dintre termenii aleși ca sinonime nu include nimic măgulitor și nici atrăgător: impuritate, necurățenie, murdărie, mizerie, lepădătură, otreapă etc.

Majoritatea oamenilor văd în gunoi ceva absolut inutil, ceva care nu folosește la nimic și care se cere înlăturat. (Ceea ce nu înseamnă că o și fac. Nu de alta, dar ar trebui să se debaraseze de multe din câte îi înconjoară!) La o cercetare mai amănunțită, însă, se poate observa că totul este relativ și că până și gunoiul servește la ceva. Pentru unii gunoiul e doar o pacoste, pentru alții, un mijloc de subzistență, iar pentru alții, o sursă inestimabilă de informații utile. Mulți se implică în analiza gunoaielor (garbologie): arheologi, epidemiologi, criminaliști, sociologi și, mai nou, și experții în marketing, acea „știință” a eficienței economice, preocupată de găsirea de căi și abordări pentru a face să sporească consumul și implicit profitul producătorilor de noi și noi gunoaie. Gunoiul nu se poate repara și nici refolosi – declamă cei preocupați de umplerea pieței până la refuz cu noi și efemere produse. E musai să eviți murdăria, dacă nu vrei să-ți fie afectată sănătatea, predică igieniștii. În concluzie, gunoiul se cere analizat, sortat, prelucrat, înlăturat, distrus fără urme (!). În niciun caz însă nu trebuie neglijat, așa cum face societatea aruncătorilor de gunoaie, mult prea indolentă ca s-o mai preocupe și soarta deșeurilor, deși ele îi influențează indubitabil destinul.

Așadar, gunoiul a apărut odată cu omul, și asta nu e deloc o coincidență. Ca și când Creația l-ar fi înzestrat cu mâini nu doar ca să-și făurească cele trebuincioase, ci și ca să arunce, mai întâi cu una, apoi cu amândouă, mai tot ce-i prisosește la gunoi. Dar dacă-i prisosește, pentru ce le mai zămislește?! Fiindcă și relația cu gunoaiele a „evoluat” și, până la urmă tot industriilor și industrializării „datorăm” și noile forme de relief și modificările aduse hărții lumii. Cum altfel să fi apărut al optulea continent plutitor confecționat din plastic și din ce să se fi ridicat munții duhnitori la cer, dacă nu din gunoaiele produse cu insistență de instalații tot mai performante și minți tot mai întreprinzătoare? (Ce arheologi ai viitorului dorim să impresionăm cu asemenea monstruozități?! Dacă vom continua în acest ritm, acei arheologi nu vor mai apuca să se nască!) Ce-i drept, la începuturi, deșeurile erau rarisime. Prea multă trudă îi costa pe oameni confecționarea uneltelor, prea valoroase materialele și prea mare respectul față de darurile naturii, ca să fie lepădate pur și simplu. Poate furate, reparate, îmbunătățite, după caz și reciclate, dar nu azvârlite la gunoi.

Problema dejecțiilor – umane și animale – e deja bifată pentru mai toți cei obișnuiți să admire fațade. Oamenii au învățat de bine de rău să le înlăture, deși nu toți au adoptat același comportament, odată cu detașarea de origine și separarea pe clase sociale, culturi și credințe. Unii au înțeles să le valorifice cu ajutorul neprețuit al naturii, alții au preferat să le azvârle pur și simplu pe fereastră, la un pas de locul unde mâncau și în capul trecătorilor ghinioniști din care ei înșiși făceau parte periodic. Și unii și alții și-au primit răsplata cuvenită. Cei care au învățat cum să le redea naturii au beneficiat de cel mai bun îngrășământ pentru (agri)cultură. (Ce-i drept, produsele lor de digestie și metabolism, ca și resturile de la bucătărie, nu erau înțesate de antibiotice, pesticide, hormoni și microplastic ca ale noastre. Greu de spus cum s-ar mai descurca astăzi bacteriile din sol – câte au supraviețuit decimării sistematice – cu atâtea otrăvuri!) Nepăsătorii care preferau să înoate în mirosuri pestilențiale și să se împiedice de insecte și rozătoare la tot pasul erau blagosloviți din când în când cu câte o epidemie de ciumă, tifos sau holeră, pe care obișnuiau s-o pună pe seama divinității. Cândva, însă, au priceput până și ei că, dacă nu-și gestionează gunoaiele, o să aibă parte de mai multe și mai mari „pedepse divine” și s-au lăsat convinși să-și facă ordine în viață și să se ocupe de înlăturarea gunoaielor.

Numai că lucrurile nu s-au oprit aici. Pe măsură ce omenirea avea nevoie de tot mai multe (in)utilități, sporea și se diversifica și producția de gunoaie. Apogeul se află în contemporaneitate. O gamă tot mai largă de mizerii și scursori li se preling procesatorilor printre degete, suprasolicitându-i. Șuvoaie de mărfuri și gunoaie năvălesc pe toate aperturile fabricilor. Cine să le mai sorteze și cum? Și dacă le sortezi, ce faci cu ele? Omenirea e atât de înverșunată să participe la cursa achiziționării de nimicuri, încât reciclarea și reparațiile nu mai rentează pentru mai nimeni. Poate pentru natură, care a început să dea semne de oboseală și de penurie de resurse, dar până atunci, sinistra competiție Cine produce cele mai multe și mai oribile gunoaie în unitatea de timp? continuă. Natura însăși e depășită de situație. Poate descompune o coajă de banană sau de portocală în câteva luni (poate doi, trei ani, în pădure), cu un scutec de plastic are însă de furcă mai bine de 800 de ani! De polistiren nu mai vorbim, fiindcă pentru el natura nu are procesatori!

Descoperirile garbologilor se împuținează simțitor la debutul secolului XX. Urmează o perioadă de vreo cinci decenii, în care deșeurile nu prea mai trădează mare lucru despre îndeletnicirile oamenilor. Dar asta nu fiindcă ar fi încetat să se îndeletnicească cu ceva – dimpotrivă, revoluția industrială se afla în plin avânt! –, ci fiindcă omenirea învățase să proceseze gunoaiele și să le înlăture fără să lase urme, incinerându-le. Bineînțeles că focul și puterea lui purificatoare erau cunoscute din vremuri imemoriale, aici vorbim însă de arderea organizată a deșeurilor, la scară industrială, cum s-ar spune. Euforia primelor decenii a fost umbrită treptat de apariția materialelor plastice în anii 1950, când s-a instalat începutul sfârșitului. De atunci se poartă o luptă inegală iar omenirea e nevoită să facă aproape zilnic pași înapoi. Oricât de respingător, gunoiul dinaintea industrializării dispărea de la sine, dar cel actual sufocă o planetă întreagă. Nu știu ce e mai scandalos: gunoaiele toxice, a căror anihilare e extrem de costisitoare și aproape imposibilă, sau gunoaiele umane, corupte și corupătoare care fac negoț cu deșeuri periculoase achitate cu sănătatea cetățenilor.

Nu intenționez să dau lecții despre modul de sortare a gunoaielor, fiindcă cei care sunt interesați de asta o fac oricum, iar ceilalți nu s-ar lăsa impresionați nici dacă li s-ar pune pistolul la tâmplă. Oricum sortarea nu ține pasul cu diversificarea. Gunoaiele se diversifică și se multiplică secundă de secundă. Mai toate preferă deghizarea, fac cu ochiul din rafturi, vitrine și ecrane, cerșesc și țipă după reputație, insistă să se cațere până în vârful piramidei minciunilor, coste cât o costa. Mizerii de toate mărimile, formele și culorile, cu miasme imperceptibile de sub stratul dens de camuflaj, în toate stările de agregare și aciuate pe unde nu te-ai gândi. Cad drept în coșurile de cumpărături și de acolo sunt azvârlite direct pe gâtul consumatorilor-procesatori. Rețetele și ingredientele gunoaielor au suferit modificări dramatice și drastice de-a lungul secolelor. Și totuși, una e să lași moștenire posterității câteva zeci de milioane de cioburi de amfore – care nu provoacă răni planetei și nici locuitorilor –, și cu totul alta un continent în plus menit să otrăvească lent mai multe generații.

Spuneam că cei din Evul Mediu se sufocau din cauza miasmelor? Ei bine, noi am rezolvat problema cu ajutorul aromelor sintetice. Nimeni nu-și mai dă seama ce – gunoi – consumă, atâta vreme cât îl îmbată aromele și îl cucerește designul impecabil. Arheologii susțin că nimic nu reflectă mai bine atitudinea epocii respective față de alimentație, sănătate, boală, natură și igienă decât o fac gunoaiele. De la ele aflăm cât de bine se împăcau semenii noștri cu murdăria sau cu igiena, cum arătau economia și cultura (alimentară) și cât de sănătos le era stilul de viață. Oricât de seducător s-ar prezenta ei pentru posteritate în operele de artă, pe toți îi trădează acea oglindă a societății care sunt gunoaiele. Și nu e cazul ca tocmai noi – deși am fi tentați s-o facem! – să ne considerăm superiori antecesorilor. Sigur, putem afirma că în epoca de piatră nu erau nici prea mulți oameni și nici prea multe unelte, prin urmare, nici gunoaiele nu prea aveau de unde să apară. Se vorbește despre „muntele” de cochilii, rezultat din rămășițele de la mesele semenilor aruncate acolo preț de 1.500 de ani (!): un biet morman de aproape doi metri înălțime, lung de 140m și lat de 20m. Ca să producă așa ceva, omului modern i-ar lua câteva luni și ar necesita participarea a două, trei gospodării.

Cândva omul a inventat canalizarea pentru a scăpa de fecale și alte emanații duhnitoare. Cu mai bine de patru milenii în urmă, strămoșii pakistanezilor de astăzi construiseră un sistem de canalizare care îl depășea în ingeniozitate pe cel de astăzi, se spune. Și ca ei au mai fost și alții care au ajuns la concluzia că e mai bine să te debarasezi de dejecții lăsându-le să se scurgă prin jgheaburi și canale, decât să le azvârli pe strada pe care tot tu treci. Da, vor spune unii, dar… una era cloaca maxima de acum două, trei milenii, care deversa dejecțiile direct în fluvii, și alta tratarea premergătoare a apelor reziduale – așa cum procedează lumea „civilizată” –, ca nu cumva să polueze râurile și mările. Într-adevăr, pe acelea obișnuim să le poluăm extra, cu vapoare de mărfuri și de croazieră și mai ales cu milioane de tone de plastic nebiodegradabil. Cloaca antichității era o simplă verigă din lanțul ecologic, a noastră e pericol pentru univers.

Odată cu prăbușirea imperiilor care au făcut posibile minunile canalizării, s-au scurs pe apa Sâmbetei și cunoștințele inginerești și sanitare, iar omenirea a revenit la vechiul obicei, acela de a-și arunca dejecțiile în public și pe fereastră (o face până astăzi, doar că acum se folosește și de ferestre virtuale). O ciclicitate care înspăimântă – aceea de a inventa perpetuu roata și de a cădea mereu din lac în puț și a se lăsa catapultat în anumite privințe cu mii de ani în urmă. Ar trebui să ne îngrijim mai bine de cunoștințe și să nu mai lăsăm obiceiurile și tradițiile bune să fie azvârlite periodic la groapa de gunoi! Nu mai vorbim și de ce colcăie pe alături în cloaca magnifică a timpurilor moderne. Până și gunoi radioactiv am reușit să producem, un dușman invizibil de care nu ne mai scapă nimeni – și cu atât mai puțin teancul de documente elaborate de autorități întru calmarea spiritelor, căci de managementul deșeurilor nu poate fi vorba – și care se va dispersa în cosmos după ce planeta nu va mai fi.

Natura își separă și procesează perfect deșeurile, folosindu-se de toate elementele care o compun. Soarele purifică aerul, apele își recapătă limpezimea scoțând murdăriile deasupra și aducându-le la mal, solul filtrează impuritățile din apă, fiecare viețuitoare – de la regele animalelor până la cele mai mici bacterii – își aduce contribuția la făcut curățenie și la descompunerea resturilor organice… Dar ce facem cu gunoaiele umane, a căror pondere sporește? Cine și cum purifică societatea de lipitori, căpușe, ploșnițe, păduchi, cameleoni, șacali, rechini și alți dăunători? Care nu mai simt sațietatea și nu-și abandonează victimele nici după ce-au supt pe îndestulate, ci le parazitează în continuare, cu riscul de-a plesni. Care nu dispun de decență, ci doar de cinism. Imoralitatea lor tulbură mereu apele, ca nu cumva să iasă la iveală adevăratul gunoi, iar prin filtre – tot de ei fabricate – se strecoară mai ceva ca prin brânză.

E clar că gestionarea gunoiului ne depășește – iarăși – și că, pe alocuri nu mai suntem capabili nici măcar să-l recunoaștem ca atare, fiindcă gunoiul nu este doar ceva material. Ne confruntăm cu mizeriile la fiecare pas, vedem cum se refugiază în carapacea buncărelor cu avuții și frici nucleare cu tot și cum se lasă propulsate în vârful ierarhiei de semeni turmentați. Le alocăm timp prețios urmându-le și urmărindu-le, disecându-le fiecare onomatopee și analizându-le fiecare mișcare, în loc să sesizăm învederatul și să reacționăm în consecință: Multe gunoaie se sortează singure, postându-se în prim-plan și în văzul unei lumi întregi. A unei lumi incapabile să le împiedice apariția și să le corecteze defectele, și care se limitează la formarea unui nou cor – al câtelea?! – de lamentări, una mai penibilă și mai zadarnică decât alta. Sortarea gunoaielor nu e totul. Unele sunt mult prea toxice ca să poată fi procesate cu aceeași ușurință cu care o face natura.

Fără îndoială, gunoiul nu trebuie ignorat, oricât de relativă i-ar fi semnificația. Întrucât simțurile clasice ne-au fost pervertite, n-ar mai rămâne decât… bunul-simț. El ne-ar putea spune că am purces la drum de-a-ndoaselea, înhămând caii în spatele căruței. Am produs gunoaiele înainte de a ne lămuri dacă și cum pot fi redate circuitului. S-ar fi cuvenit ca mai înainte să ne fie clar ce reciclăm, ce reparăm, ce (re)educăm, ce-i bun de îngrășământ și cum neutralizăm/evităm ce-i toxic și periculos. Am putea renunța la producerea gunoaielor, economisind astfel resurse valoroase. Am putea înceta să mai achiziționăm nimicuri și am putea încerca să reparăm, refolosim, îmbunătățim și reciclăm tot ce se poate. I-am putea reda planetei ce-i aparține și am putea acorda o șansă la viață generațiilor care urmează să se nască. Doar așa mai putem spera în clemența instanței viitorului.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *