Procesele vrăjitoarelor din Salem (I)

Procesele vrăjitoarelor din Salem reprezintă niște evenimente dubioase al istoriei, iar aceste evenimente au avut loc în perioada iunie 1692 – mai 1693. Aceste procese celebre subliniază mentalitatea colonialiștilor și pune accent mai mult pe istoria americană. Seria de anchete și persecuții, care au dus la spânzurarea a 19 „vrăjitoare” condamnate și la întemnițarea multor altor suspecți în satul Salem din colonia Massachusetts Bay (în prezent Danvers, Massachusetts), ne demonstrează fragilitatea și subiectivismul conceptelor religioase în colonii. Acum nu are rost să fac o comparație între ortodocși și anglicani, baptiști, catolici, congregaționaliști, pietiști germani, luterani, metodiști și quakeri, dar doresc să subliniez faptul că religia a fost pe deplin integrată în viața coloniștilor și a format complet „lentilele” prin care ei vedeau lumea. Evenimentele din Salem, din 1692, nu reprezintă doar o un capitol dintr-o lungă poveste a vânătorii de vrăjitoare, care a început în Europa între anii 1300 și 1330 și s-a încheiat la sfârșitul secolului al XVIII-lea (ultima execuție cunoscută pentru vrăjitorie având loc în Elveția în 1782), aceste procese au reprezentat niște investigații care „purtau amprenta” locuitorilor din colonii. Țin să subliniez și că procesele de la Salem au avut loc târziu în această privință, după diminuarea fervoarei vânătorii de vrăjitoare din Europa, care a atins apogeul între anii 1580 și ’90 și a mai dominat, ca fenomen, în anii 1630 și ’40. Trebuie să subliniem și că aproximativ trei sferturi din aceste vânători de vrăjitoare europene au avut loc în vestul Germaniei, în Țările de Jos, în Franța, nordul Italiei și Elveția. Numărul de procese și execuții a variat în funcție de timp și de loc, dar se consideră că, în total, aproximativ 110.000 de persoane au fost judecate pentru vrăjitorie și între 40.000 și 60.000 au fost executate. Cifre deloc de neglijat.

Astfel, să pornim la drum prin intermediul datelor istorice consemnate referitoare la aceste procese. Lepădați-vă de „lentilele” lumii contemporane și haideți să călătorim prin timp. Putem vedea că „Vânătorile” au fost mai degrabă eforturi de identificare a vrăjitoarelor decât urmăriri ale persoanelor despre care se considera deja că sunt vrăjitoare. Vrăjitoarele erau considerate adepte ale satanei, care își vânduseră sufletele pentru ajutorul său. Se credea că acestea angajau demoni pentru a îndeplini deziderate supranaturale, că se transformau din formă umană în formă animală sau dintr-o formă umană în alta, că animalele acționau drept „spirite familiare” ale acestora și că se plimbau noaptea prin aer pentru a participa la întâlniri secrete și orgii. Referitor la ultima idee, odată cu apariția avionului și implicit a călătoriilor accesibile tuturor pasagerilor, diverși oameni chiar fac aceste lucruri. Oare ce ar fi zis coloniștii dacă le spuneam de avion? Cred că nu ar fi spus mare lucru, iar noi nici măcar atât, nu prea poți vorbi când ești spânzurat sau înecat. Există puține îndoieli că unii indivizi s-au închinat diavolului și au încercat să practice vrăjitoria cu intenții dăunătoare. Cu toate acestea, nimeni nu a întruchipat vreodată conceptul de „vrăjitoare” sau vrăjitor, așa cum a fost descris anterior. Procesul de identificare a vrăjitoarelor a început cu suspiciuni sau zvonuri. Au urmat acuzațiile, care au degenerat adesea până la condamnări și execuții. Procesele și execuțiile vrăjitoarelor din Salem au apărut ca urmare a unei combinații de politici bisericești, dușmănii familiale și copii isterici, toate acestea desfășurându-se într-un vid de autoritate politică. Oare aceste combinații nu sunt tocmai o tradiție americană păstrată până în prezent? La sfârșitul secolului al XVII-lea existau două Salemuri: o comunitate portuară plină de viață, orientată spre comerț, situată în Golful Massachusetts, cunoscută sub numele de Salem Town, care avea să evolueze în Salemul modern iar, la aproximativ 16 km în interiorul acesteia, o comunitate agricolă mai mică și mai săracă, de aproximativ 500 de persoane, cunoscută sub numele de Salem Village. Satul însuși avea o diviziune socială vizibilă, exacerbată de rivalitatea dintre cele două familii conducătoare ale sale, familia Porter, care avea legături puternice cu comercianții bogați din Salem Town, iar, la polul opus, familia Putnam, care dorea o mai mare autonomie a satului și care era purtătoarea de cuvânt a familiilor agricole mai puțin înstărite. Certurile legate de proprietate erau ceva obișnuit, iar litigiul era la ordinea zilei. În anul 1689, prin influența familiei Putnam, Samuel Parris, un negustor din Boston care venea din Barbados, a devenit pastor al bisericii congregaționale (Bisericile congregaționale sunt biserici protestante în tradiția calvinistă care practică guvernarea bisericii congregaționaliste, în care fiecare congregație își desfășoară în mod independent și autonom propriile afaceri) din sat. Parris avea studii, în mare parte teologice, la Harvard College (acum Universitatea Harvard), însă acestea fuseseră întrerupte înainte de a putea absolvi. Și-a adus în satul Salem soția, pe cei trei copii ai lor, o nepoată și doi sclavi care erau originari din Barbados, John Indian, un bărbat și Tituba, o femeie. (Există incertitudini cu privire la relația dintre sclavi și originea lor etnică. Unii cercetători consideră că aceștia erau de origine africană, în timp ce alții sunt de părere că aceștia ar fi putut fi de origine nativ-americană din Caraibe). Parris își negociase cu viclenie contractul dintre el și congregație, dar relativ devreme în timpul mandatului său a cerut o compensație mai mare, inclusiv dreptul de proprietate asupra casei parohiale, ceea ce nu a fost pe placul multor membri ai congregației. În plus, predicile lui Parris au divizat congregația, o divizare care a devenit vizibilă în mod evident atunci când a insistat, în mod obișnuit, ca aceia care nu erau membri ai congregației să plece înainte de a se celebra împărtășania. În acest proces, Salem s-a împărțit în facțiuni pro și anti-Parris. Stimulați probabil de poveștile voodoo, pe care le spuneau Tituba, fiica lui Parris, Betty (9 ani), nepoata lui, Abigail Williams (11 ani) și prietena lor Ann Putnam Jr. (în jur de 12 ani), au început să devină pasionate de ghicit. În ianuarie 1692, comportamentul din ce în ce mai ciudat al lui Betty și al lui Abigail (descris de cel puțin un istoric drept delir juvenil) a ajuns să includă crize. Țipau, scoteau sunete ciudate, aruncau lucruri, își contorsionau corpul și se plângeau de senzații de mușcături și ciupituri. Privind în urmă, cu perspectiva oferită de știința modernă, unii cercetători au speculat că acest comportament ciudat ar fi putut fi rezultatul unei combinații de astm, encefalită, boala Lyme, epilepsie, abuz asupra copiilor, psihoză delirantă sau ergotism convulsiv (convulsive ergotism), ultima fiind o boală cauzată de consumul de pâine sau cereale din secară care a fost infectată cu ciuperca ergot, care poate provoca vărsături, sufocare, crize, halucinații și senzația că ceva se târăște pe piele (Halucinogenul LSD este un derivat al ergotului). Având în vedere răspândirea ulterioară a comportamentului ciudat la alte fete și tinere din comunitate și momentul în care s-a manifestat, totuși, aceste explicații fiziologice și psihologice nu sunt foarte convingătoare. Litania comportamentelor ciudate îl oglindea, de asemenea, pe cel al copiilor unei familii din Boston care, în anul 1688, se credea că au fost vrăjiți, a căror descriere fusese oferită de ministrul congregațional Cotton Mather în cartea sa: „Memorable Providences, Relating to Witchcraft and Possessions (1689)” și care este posibil să fi fost cunoscută de către fetele din satul Salem. Neputând să explice comportamentul lor din punct de vedere medical, medicul local, William Griggs, a fost primul om care a dat vina pe supranatural. La sugestia unui vecin, Tituba a copt un „tort al vrăjitoarelor” (făcut cu urina victimelor, dubios, știu) pentru a încerca să descopere autorul supranatural al bolii fetelor. Deși nu a oferit niciun răspuns, coacerea acestui tort absolut nebunesc l-a indignat pe Parris, care a considerat această faptă drept un act blasfemiator. Presate de Parris să își identifice torționarul, Betty și Abigail au susținut că au fost vrăjite de Tituba și de alți doi membri marginalizați ai comunității, dintre care niciunul nu frecventa regulat biserica: Sarah Good, o cerșetoare irascibilă și Sarah Osborn (ortografiată și Osborne), o femeie în vârstă țintuită la pat, care era disprețuită pentru implicarea ei romantică cu un servitor sub contract de muncă.

La data de 1 martie, doi magistrați din orașul Salem, John Hathorne și Jonathan Corwin, au mers în sat pentru a efectua o anchetă publică. Atât Good, cât și Osborn și-au susținut nevinovăția, deși Good a acuzat-o pe Osborn. Inițial, Tituba a pretins și ea că nu are nicio vină, dar, după ce a fost instigată în mod repetat (și, fără îndoială, fiind temătoare din cauza statutului ei vulnerabil de sclavă), le-a spus magistraților ceea ce se pare că aceștia doreau să audă, că fusese vizitată de diavol și că făcuse o înțelegere cu el. În cele trei zile de audieri, ea a descris întâlniri cu animalele asociate cu satana și cu un bărbat înalt și brunet din Boston care a chemat-o să semneze cartea diavolului, în care a văzut numele lui Good și Osborn, alături de cele ale altor șapte persoane ale căror nume nu a reușit să le citească. Ce a ajuns și cifra 7, din număr fermecat în număr fatal. Magistrații au avut atunci nu numai o mărturisire, ci și ceea ce au acceptat drept o dovadă a prezenței mai multor vrăjitoare în comunitate, iar isteria a crescut. Ceea ce a urmat este extrem de interesant, iar noi vom vedea împreună mai multe data viitoare.