Prostul de odinioară

Doamne, ce dor mi se face adesea de prostul de odinioară!… Fiindcă prostul de atunci avea conștiința propriilor sale limite și, de aceea, își știa locul în lume. Îl găseai întotdeauna la margine, unde nu încurca pe nimeni. Îl sesizai numai dacă îl băgai în seamă, însă răspunsurile lui erau scurte și simple. Niciodată nu dădea buzna în viața celuilalt și nu făcea pe deșteptul. Ce mai, un personaj periferic, dar înzestrat cu un bun-simț care îl salva de ridicol. Nerodul de altădată nu căuta să iasă în evidență prin șmecherie, spre deosebire de cel de azi, căruia i s-a năzărit că are păreri. Îndeosebi nătărăului digital, un accident regretabil al evoluție umane în deceniile din urmă. Acest accesoriu al smartphone-ului s-a trezit deodată influencer și să te ții tărășenie! De când se scoală și până se culcă, tontul contemporan e nelipsit de pe maidanul virtual, unde își deversează imbecilitatea cu ghiotura. Comentează orice, prin cuvinte ciuntite și samavolnicite, sughițate, sau prin semne, îndeosebi prin semne! Prezent activ în rețeaua ignoranților cu fason, el ni se înfățișează zilnic în întreaga-i goliciune tembelă – ba satisfăcându-și necesitățile primare, ba împroșcându-i cu fecale pe alții din aceeași stirpe, ba cugetând grav despre problemele existențiale… Un spectacol grotesc cu damf de closet, în care te întrebi scârbit iremediabil: „Cum poți să rămâi un prost în mijlocul unei limbi atât de frumoase și înțelepte cum este limba română?”[1] Mă tem că și în alte limbi e așijderea… Și ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, tăntălăii au ajuns parlamentari, miniștri, vectori de opinie, agenți de influență, ce mai, persoane onorabile și frecventabile ! Să te crucești, nu altceva! Orgolios, agresiv, zgomotos, lacom, oportunist și contagios, neghiobul actual a acaparat totul în jur și e cu neputință să-l mai eviți. Oriîncotro te-ai uita, te ciocnești de el, oriunde te-ai ascunde, hop și el… E ca râia, însă, oricât te-ai scărpina, mâncărimea pielii persistă. Deoarece prostia e veșnică și nimeni nu are interes să-i prescrie leacul. Nu de alta, dar turma votează, consumă, creează masa critică, decide… Și cum o manipulezi, așa o ai! Scopul scuză mijloacele!

Din camera de alături, din televizorul rămas pornit, răzbat trei voci cunoscute. Președintele, premierul și șeful pesediștilor se joacă de-a greva, discută tărăgănat, inconfundabil, despre soarta României prin înțepenirea rotativei… Ciulesc urechile, deși, în afara sloganurilor inepte, n-am ce să aud de la asemenea personaje. Cad pe gânduri, copleșit de dorul prostului de altădată, nepieritoare fie-i amintirea! Mda, paradisurile adevărate sunt paradisurile pierdute, vorba unui francez[2], absent din dezbaterile bombardierilor trepanați, a căror contemporaneitate a devenit cancerigenă, râia îmi pare acum un moft de pension.

P.S.: Coincidența face ca în același timp, Adriana Stoicescu (încă magistrat !) să scrie că „oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști. Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta. Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă. E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț. (…) Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă. Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare. Iar noi suntem în top… Și asta pentru că nu ne pasă de nimic. Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi. Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon.Vom deveni maimuțe care știu să tasteze. Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot. Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop. Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină. Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola. Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter. Vom pleca, și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică, și la operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect. Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului. Lăsăm lumea pe mâna celor care au, totuși, un scop comun: viața fără Dumnezeu.”

[1] Grigore Vieru

[2] Marcel Proust