Rămas bun, iubite Magistru!

Nu mă dezmeticisem încă din dulcea beție a admiterii la Drept, prelungită cu prima practică agricolă studențească, la Chiselet, când l-am întâlnit în amfiteatru. Sobru, cu aureola unui personaj aparte în peisajul învățământului juridic universitar autohton, o adevărată legendă, ca să nu mai lungesc vorba. Dicția și timbrul vocii îl făceau și mai impunător, avea o cadență a rostirii impecabilă și melodioasă, cu suișuri și coborâșuri care captivau. Întrucât nu exista un curs tipărit, noi, bobocii, trebuia să scriem tot ce ne dicta Magistrul, căruia i se dusese buhul ca foarte exigent.

Urma transcrierea lecției și învățarea ei pe de rost, cu puzderia de citate în limba latină. N-am să uit vreodată cum, neatent, am spus la un seminar „Legea celor doisprezece table” în loc de „douăsprezece”, și papara încasată de față cu toți colegii de grupă. Era neîndurător ori de câte ori o luam pe arătură și băteam câmpii… Cred că și acum, dacă îmi arunc ochii peste tratatul de Drept roman, sunt în stare să retrezesc la viață fragmente întregi despre instituții și principii îngropate în cenușa uitării… În anul următor, la Cotești, la cules de struguri, ne-a însoțit și astfel ne-a îngăduit să-l cunoaștem ca om. Un coleg, care studiase vioara în liceu, l-a înveștmântat de-a pururi cu cognomen-ul „Ducele”, și așa i-am zis până la sfârșit monstrului sacru de la catedră.

Violonistul a primit la schimb porecla „Țarul” și amintirile încep deja să lăcrimeze în acorduri paganiniene… Acolo, în mijlocul podgoriei, dascălul nostru ne-a răsfățat cu poezia lui Esenin (în graiul rusului), cu citate din Lev Tolstoi, Truman Capote, Walt Whitman sau Faulkner și nu numai, un festin cultural ca nicăieri și niciunde altundeva. „Iubirea este necruțătoare, aveți grijă, copii!”, ne-a avertizat într-o noapte culturală, fără să-l înțelegem prea bine. Sau deloc. Și câtă dreptate a avut… L-am adorat, pur și simplu, prin complexitatea și scânteierea sa spirituală, conștient că destinul mi-a scos în cale o personalitate de excepție. Mai târziu, după ce m-am mutat în București, m-a invitat, alături de Radu Ilina (prietenul meu dintotdeauna), la Ghergani, locul de care era atașat sufletește, și am petrecut cel mai minunat Ajun de Crăciun, niște clipe imposibil de povestit…

„A murit profesorul Emil Molcuț!!”- am primit un mesaj telefonic în dimineața zilei de 10 martie 2021 și m-am crispat deodată. Un uragan devastator m-a golit pe dinăuntru de emoțiile înecate în plânsul neputinței și al precarității pământene… Și, brusc, am strâns pumnii, furios că vremurile pandemic-umilitoare au desacralizat chiar și moartea. Altminteri, Magistrul ar fi fost expus în aula Facultății de Drept din București, sub privirile încremenite de durere și de venerație ale studenților de odinioară. Iartă-i, domnule Profesor, pe toți nemernicii care ne-au împiedicat să vă stăm la căpătâi și să vă aprindem lumânarea de rămas bun!

„Rămâi, rămâi cu bine
Până la alți cocori”[1]…

[1] Serghei Esenin, Mesteacăn ca o fată