Ludovic Orban: „Orice ministru să știe că, înainte de a-și ataca premierul, trebuie să își scrie demisia. Dacă nu și-a scris demisia, trebuie să știe că va pleca acasă exact cum a plecat Voiculescu”

Rânduielile năucitoare ale lumii şi cutumele ordonate ale omenirii

Ieri – fiindcă aşa mi-e mie norocul să dau numai peste lucruri cât se poate de minunate şi oameni aşezaţi ca voi – m-am oprit şi am chibzuit minute în şir asupra unui citat, oarecum incomod, atribuit lui Shams Tabrizi. Nu auzisem niciodată de acest poet persan, dar onestitatea cuvintelor lui pertinente m-au pus serios pe gânduri. Nici nu se putea altfel că, deh, cu înţelepţii şi cu artiştii nu te pui de-a curmezişul. Tu ce zici, răbdătorule cititor: „De unde ştii că viaţa nu ar fi mai bună în haos?” Iată mirarea şi, totodată, nedumerirea unuia din căutătorii prea puţin cunoscuţi ai adevărului absolut. Tăinuit îndărătul gândurilor ce-au fost înnobilate cu broderiile cele mai diafane, acest cărturar – prin învăţăturile şi versurile sale lăsate zălog – a fost izvorul din care şi-a potolit setea cunoaşterii – pe atunci doar un simplu învăţăcel – însuşi marele mistic Rumi. Iară, dacă o să-mi spuneţi că n-aţi auzit nici de Rumi (declarat în Statele Unite ale Americii drept cel mai popular şi mai bine vândut poet), palavrele mele s-ar putea doar să vă incite la acte reprobabile împotriva mea. Aşa că, propun să facem pace; asta, măcar până o să scriu următorul articol. Şi-apoi, om vedea noi ce şi cum va fi. Drept pentru care, de vreţi şi aveţi oleacă de timp, citiţi mai departe, dacă nu, săriţi peste şi rămânem, astfel, cuviincioşi unul faţă de celălalt până la sfârşitul vieţii.

De-a lungul istoriei, omenirea a născocit reguli menite să lămurească ori să pună stăpânire pe elementele naturii şi pe propria-i viaţă, în speranţa că va reuşi să îşi lămurească, măcar parţial, misterul existenţei, al realităţii, al universului întreg. A dat nume sau o definiţie clară tuturor formelor, manifestărilor şi entităţilor care îl înconjoară (inclusiv celor confuze sau inexplicabile); a trasat linii drepte (nu ştiu cât de îndreptăţite) pentru a marca o direcţie anume astfel încât, la nevoie, să ajungă mai repede la destinaţie ori să găsească cu un surplus convingător de uşurinţă locul de unde a pornit; a născocit cifrele, numerele – reale sau imaginare (da, pe lângă prietenii imaginari există şi numere imaginare) – şi regulile de operare conexe cu ele; a grupat mulţimea în caste şi ierarhii sociale, a defalcat-o după mărimi, rase şi culoarea pielii, după gradul de competenţă sau după coeficientul de inteligenţă, iar mai nou după câţi bani (sau carduri) are în buzunar. Ca singură şi incontestabilă specie inteligentă de pe pământ, doar noi am inventat un limbaj articulat comun şi-am făurit căi de comunicare inimaginabile, a căror regretabilă finalitate este surzenia sau îndepărtarea noastră de murmurul copiilor, de graiul pământului, de muzica sferelor, de Cuvântul care zideşte. Mânaţi şi încredinţaţi că doar aşa vom elimina nevrednicia, fărădelegile şi fanatismul, am impus legi juridice şi dogme religioase (despre a căror justificare şi atitudine pilduitoare, socot că nu e nevoie să mă pronunţ). Am fărâmiţat atomul şi am descifrat codul genetic; am catalogat harta cerului şi am completat sistemul periodic al elementelor; (aproape) de fiecare dată, am întors cuceririle ştiinţei şi ale tehnologiei împotriva propriilor semeni, împotriva Naturii, împotriva lui Dumnezeu. Am legalizat burse de valori şi am stabilit remuneraţii financiare, de pe urma cărora – ia, ghiciţi! – cât la sută din populaţia planetei trage reale foloase?! Şi asta (ni) se repetă la nesfârşit că ar fi dreapta măsură?! Acestea ar fi beneficiile dobândite de pe urma impunerii stricte şi incontestabile a pretinsei ordini mondiale (şi-a unor ordonanţe născocite peste noapte) întru propăşirea civilizaţiei – cum ar spune un mare dispărut – spre culmile gloriei şi înaintarea (României?!) spre… comuniune?! Mă îndoiesc, dar, probabil, sunt ca de obicei subiectiv. Tot noi, am ridicat (în neştire) bariere, graniţe, garduri, am aliniat (ca să putem număra mai uşor) pomii fructiferi în livezi, mergem şi stăm la muncă după un program riguros stabilit (n-are importanţă dacă trudim de ne sar capacele sau batem de pomană apa-n piuă), uzurpăm şi secătuim (cu ce temei?!) bogăţiile lumii, fie ele minerale, vegetale sau animale; că doar nu degeaba ne-am înfierat în fruntea lanţului trofic, la fel cum alţii – o ştim cu toţii – s-au cocoţat în vârful piramidei sociale. Toate astea şi încă multe altele doar pentru a delimita şi a pune în tabele (frumos liniate) proclamata – adeseori, discreditata – dezordine a lumii înconjurătoare, privită la nivel general, şi al conştiinţelor sau al principiilor individuale, la modul particular. Am pătruns şi ne-am pătruns atât de mult în şi de această întreprindere demnă de „Un om sfârşit” (precum genial ne înfăţişase în romanul său Giovanni Papini), încât am ajuns să ne pierdem noi înşine în ramificaţiile şi compartimentările ce – spune-se – ar rândui totul aşa cum (credem noi, ni) se cuvine.

Deoarece, ştiţi bine, nu-mi doresc nicidecum să vă apucaţi de cap ori să-mi trosniţi o castană de scăfârlie, voi fi atât de amabil încât, fără să mi-o cereţi, am să întorc numaidecât placa. Nu de alta, dar s-ar putea să vă fi plictisit deja de ea şi, obsedaţi de ritmul cicălitor, să o fluieraţi ori să o fredonaţi într-o doară. Aşadar…

Întrebarea poetului persan (bineînţeles, retorică) nu aşteaptă neapărat un răspuns şi, cu atât mai puţin, unul împărtăşit. Totuşi, prin legea firii se cuvine să punem în balanţă şi să drămuim câtă bunătate a adus pe lume această organizare din ce în ce mai aspră, mai bine definită, dimpreună cu smintitul control (devenit paranoic şi păgubos) asupra habitatului vremelnic unde ne împlinim destinele, dar, mai ales şi în primul rând, asupra propriilor noastre existenţe. Mie îmi sună a obsesie, a deviere silită, a voită înstrăinare şi, mai cu seamă, o percep ca pe o făţişă sfidare a rânduielilor originare ale echilibrului creaţiei şi cosmosului. De obicei, realitatea ni se prezintă şi se dovedeşte a fi în felul următor: părinţii îşi controlează cu înverşunare copiii, profesorii disciplinează şi supraveghează (ca la carte) educaţia elevilor, slujbaşii se prezintă regulamentar la serviciu, moşierii îşi îngrădesc virulent teritoriile, justiţiarii hăituiesc şi pedepsesc nonconformiştii, interpreţii cărţilor sfinte stabilesc juruinţa şi săvârşirile plăcute credinţei, tiparniţe omologate şi autorizate imprimă bani (de cele mai multe ori) în detrimentul economiei, formatorii de opinie îşi povăţuiesc cu emfază (şi pretinsă îndreptăţire) adepţii (picaţi în limbă după ei), iar politicienii implacabili şi cu sufletul extirpat (ori, în cazurile cele mai fericite, stafidit şi atrofiat) guvernează asupra (binelui) poporului. Mi se face părul măciucă doar dacă stau să mă gândesc la câte s-ar putea adăuga în continuarea acestei liste de norme regulamentare, care – nu zic nu – la origini se vor fi voit, de bună seamă, legitimă şi părtinitoare. Ce ne facem, însă, când aceşti factori sau aceste valori sunt încălcate mai vehement, mai nonşalant şi mai des tocmai de cei care le promovează şi ni le repetă zi de zi, ceas de ceas, până ajungem să abdicăm de la condiţia naturală şi să ne transformăm în pionii lor slugarnici, asta ca să nu zic, în turma de proşti a s(t)atului căpătuit (trebuia să scriu, decapitat?!). Mai invocăm oare cu încredere nădejdea ceasului de pe urmă? Mai avem un norod înfrăţit? Ne închipuim cumva că bunul simţ, demnitatea, solidaritatea, blândeţea, dăruirea, recunoştinţa, empatia, buna cuviinţă şi câte şi mai câte primează – mai primează!? – în panteonul meritelor sau calităţilor omeneşti actuale? Oare, chiar contează?! Oare, ne interesează?! Dacă da, câţi credeţi că suntem? Câtă vreme o să ne putem amăgi cu impresia ori, mai mult decât atât, cu ferma convingere că bunătatea şi motivele de a fi fericiţi ale fiecăruia dintre noi au sporit de pe urma acestor „disciplinări” şi „înregimentări” (mai mult sau mai puţin educative şi, desigur, constructive)? Câţi dintre voi puteţi mărturisi, cu mâna pe inimă că, în toţi aceşti ani, v-aţi înfruptat, v-aţi delectat şi v-aţi bucurat din plin de gustul inegalabil şi autentic al libertăţii? Câţi?! Şi (pe) unde sunteţi?! Aş vrea să vă cunosc, să vă admir, să vă ascult povestea, să o scriu şi s-o dăruim, împreună, mai departe celor care au urmat, fără să crâcnească, „regulamentul de ordine interioară al muritorului de rând”.
Şi iar mă răscoleşte întrebarea asta căreia nu-i pot da de capăt: „De unde ştii că viaţa nu ar fi mai bună în haos?”


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii