Reality Show: școală offline cu add-on Minecraft

Scena 1

O fetiță de patru ani și jumătate e dusă la grădiniță. Prima ei zi în comunitatea în care se presupune că o să-și desăvârșească dezvoltarea. Toți adulții din jur poartă mască. Fetița începe să plângă, îngrozită.

Scena 2

În bănci, o duzină de copii de opt ani cu masca pe figură. De pe la sfârșitul celei de-a doua ore, încep să moțăie. Niciunul nu se mai poate concentra la ce se întâmplă în jur. Unii pun capul pe bancă. Ceva mai târziu, în curtea școlii, cei mai mulți dintre ei continuă să poarte masca. S-au obișnuit.

Scena 3

Pe S., învățătoare la o școală particulară din București, elevii din clasă o atenționează de câteva ori pe oră că nu se înțelege ce spune. Își trage masca de pe gură, spune ce are de spus, apoi o pune la loc. Mărturisește că seara ajunge acasă epuizată. „Nu mai sunt bună de nimic. Și îmi vine să strâng pe careva de gât…”

Scena 4

Fragmente din conversația cu A., elev în clasa a VI-a la o școală particulară. A fost în clasă în prima săptămână, iar într-a doua a „învățat” de acasă, din fața monitorului. Jumătate dintre colegii lui – cealaltă grupă – sunt în clasă, sau pe bază, dacă e ora de sport. „La muzică e cel mai bine, că profu’ nu știe unde să se uite ca să vadă ce facem… Nici ăla de sport nu știe. Nu înțelege el cum e cu asta… Doar strigă tare să facem flotări.”

Îl întreb dacă face. „Ei, fac și eu două și pe urmă mă joc… Parcă știe el câte am făcut!” Sunt și profi la care trebuie să fie foarte atent? „Aia de engleză. La aia nu poți să trișezi, frate…” E binedispus, ca într-o zi în care școala nu l-a stresat foarte tare. Profa de germană a avut o cădere nervoasă și n-a ținut ora. La geometrie n-a înțeles nimic din bolboroselile profei. Dar îl intrigă tema la Română: trebuie să găsească un antonim și un sinonim pentru „savant”. Știe ce e un antonim, știe ce e un sinonim, dar nu și ce înseamnă „savant”.

Cum a fost în săptămâna de școală „la fața locului”? „Păi… tot așa. Și dacă ești în clasă, e cam același lucru. Pe profii pe care-i poți păcăli, îi păcălești și în clasă, și online. Dar trebuie să ai ceas, că nu se mai aude soneria.” De ce? Îmi explică serios că orele sunt decalate și, ca să nu fie deranjați ceilalți (și, mă gândesc eu, să nu se sune din zece în zece minute), nu se mai sună. Așa că trebuie să fii atent să te întorci la ore, că mai sunt și profi care îți pun absență dacă întârzii. Partea bună e că în pauză „e ca anul trecut”. Mai puțin pentru cei care uită să-și dea masca jos, probabil.

Revenim la orele de acasă. Sunt ore la care se plictisește? „Oo, daaa! La istorie… Adică… uneori e interesant, alteori îți vine să adormi.” Și ce face? „Păi mai deschid un tab și mă uit pe YouTube la Fortnite sau Minecraft…” (Clipuri făcute de jucători.) Și pe ceilalți care sunt acasă îi vede? „Da, sigur! Știu și ce joacă fiecare în timpul orei, în funcție de unde se uită.”

Scena 5

Un grup vesel de liceeni iese pe poarta școlii. Doi dintre ei au încă masca sub bărbie. Se opresc într-o grămadă compactă, să se uite la ceva în telefonul unuia dintre ei. După câteva clipe încep să râdă și își reiau drumul. Încep să strige la doi colegi aflați deja la o sută de metri înaintea lor, ambii cu mască purtată după toate regulile circului. Îi iau peste picior cu formule cifrate, de casă. Când vede că mă uit spre ei, unul dintre cei doi cu masca sub bărbie, mai timid, o ridică până la nas.

Scena 6

V., elev la un „liceu foarte bun” (dintr-o zonă favorizată a Bucureștiului), e în săptămâna în care „învață” online. Îi convine, dar e sincer, nu-și face iluzii: „Nu prea se învață…” Vorbește degajat despre profesori care nu stăpânesc tehnologia, despre jumătățile sau sferturile de lecții pe care le aude când participă online (chiar și când e foarte atent), despre tablete foarte scumpe (de patru, cinci ori mai scumpe decât în orice magazin) care sunt inutile, pentru că se blochează imediat ce încerci să te conectezi la ceva, despre reguli absurde de circulație prin școală, pe care nu le înțelege nimeni, despre aglomerațiile din veceuri în pauze. Concluzia ar fi că, spre deosebire de anul trecut, acum nu se mai face școală, ci poliție aleatorie.

Epilog

Discuție între două mămici:
M1: Eu nu înțeleg cum de-și trimit atâția oameni copiii la școală… Cred că vor să scape de ei.
M2: Păi să știi că așa e. Mulți nu știu ce să mai facă cu ei, să le mai rămână și lor timp să respire…

M1 se uită nedumerită la M2. Ea vorbea serios. E evident că fiecare e cu gândul la alt sens al cuvântului „scăpat”.

E abia începutul. Școlile încep să se închidă, iar societatea își așteaptă și ea rândul. În decembrie, după alegerile generale, circul trece în scenariul marelui spectacol de gală, dirijat de pușcăriabili bine înșurubați în funcții publice.

În definiția crimelor împotriva umanității găsim și următoarea secvență: „Alte acte criminale cu caracter similar [cu exterminarea, tortura etc.] care cauzează intenționat mari suferințe sau afectează grav corpul ori sănătatea fizică sau mentală.” Jurământul lui Hipocrate conține următorul pasaj: „Nu-mi voi utiliza cunoștințele medicale contrar legilor umanității.” Ar trebui să luăm aminte. Pentru tortura fizică și psihică aplicată milioanelor de copii și tineri din România sunt responsabili și părinții și educatorii, nu doar politicienii derezonați care târăsc sănătatea și educația prin cenușa democrației, atenți să nu greșească la dictarea meșterilor păpușari ai planetei. Rămâne stupefiantă, totuși, tăcerea milioanelor de părinți. Mulți dintre ei plătesc în fiecare an pentru educația copiilor sume cu care părinții sau bunicii lor ar fi educat o familie întreagă. Totul ca să fie bine… să nu fie rău. S-au implicat în scandaluri cu religia în școală, cu istoria, cu farsele de la evaluare sau de la bac. Și uite că nu li se pare nimic în neregulă când integritatea copiilor e spulberată de clica medicilor politicieni și a politicienilor medici. În fond, sunt doar vreo cinci milioane. Prea puțini, se pare, ca să înțeleagă ce-i așteaptă pe copiii lor: o viață „sănătoasă” ca intrare într-o bază de date.