România, la răspântie

Ieșită năucă din mascarada pandemică, România s-a văzut îmbrâncită într-un alt experiment ticălos, pe fundalul războiului ruso-american din Ucraina. La o simplă ridicare de sprânceană a „Unchiului Sam”, ne-am trezit transformați în bază militară NATO, comandați de niște căprari veniți de la Washington, deh, de la „națiunea indispensabilă”[1]… „Culcat! Drepți!” s-a auzit sacadat și despotic din cazarma cocoțată în Dealul Spirii, loc al arsenalului dintotdeauna. Și o țară întreagă s-a conformat, târându-se pe coate și genunchi la ordinul stăpânului nărăvit din 1945 încoace să conducă omenirea. Momentul acesta umilitor pentru nația mea de prepeleci și de ierunci fusese pregătit cu minuțiozitate încă din 1990, când yankeii au sosit la București și s-au comportat aidoma unor stăpâni aclamați de gloata antisovietică. Îndreptățit antisovietică, s-o spun pe șleau ! De atunci și până azi, „partenerul nostru strategic” ne-a dictat fiecare pas, fiecare respirație. Ne-o zice și Tom Gallagher: „Astfel că, pentru a nu își reduce șansele de a obține calitatea de membru al NATO, guvernul a fost nevoit să îi convingă pe aliații NATO că România nu reprezintă o potențială verigă slabă în cruciada contra terorismului, iar Năstase a făcut acest lucru prezentându-se ca un zelos apărător al intereselor americane. Pe 1 august 2002 România a devenit prima țară din lume care a semnat cu Statele Unite un acord bilateral care oferea militarilor și diplomaților americani imunitate față de acțiunile intentate de Tribunalul Penal Internațional (TPI), o instanță mondială pentru crime de război aflată sub jurisdicția Națiunilor Unite (subl.m.). România a fost criticată pentru luarea unei decizii unilaterale de către Comisia Europeană, care a declarat pe 9 august: «Ne-am fi așteptat ca un viitor stat membru să se consulte măcar cu noi cu privire la o chestiune atât de importantă».” [2] Numai că, „neașteptata apropiere dintre NATO și Rusia din 2001, după ce devenise clar că ambele părți aveau un dușman comun în terorismul islamic, a creat avantaje și dezavantaje pentru România. Aceasta neglijase să își îmbunătățească relațiile cu o țară percepută în mare măsură de către opinia publică și de o bună parte din elita politică drept un dușman istoric, însă relațiile s-au ameliorat grație întâlnirilor regulate dintre cei doi miniștri de Externe, Igor Ivanov și Mircea Geoană, în 2001, an în care România a deținut președinția în exercițiu a OSCE. România răspundea de coordonarea inițiativelor speciale ale OSCE în zona Caucazului, unde Rusia avea interese de securitate considerabile, iar Geoană le-a derulat fără să agite spiritele la Moscova.”[3] Brusc, îmi răsare din memoria-mi hiperactivă o întrebare cu tâlc adresată „Prostănacului” de către șiretul Traian Băsescu în confruntarea lor prezidențială: „Cum a fost la Moscova?” A urmat un răspuns bâlbâit, neconvingător, însă după ce Mircea Geoană a primit de la americani înalta dregătorie de adjunct al stoltenbergului, am înțeles altcumva vorbele gallagheriene. Așa că, în sinergia faptelor, soțul dragii lui Mihaela va fi succesorul oficial – de data aceasta, nu ca în 2004, când i s-a furat victoria – al pacostei naționale Klaus Werner Iohannis. (Desigur, dacă Laura Codruța Kövesi nu va candida!) Un aliat mai fidel al Casei Albe nici că se putea găsi la o palmă distanță de răzbelul fratricid pravoslavnic. Pardon, „operațiunea militară specială”, în graiul suav al Kremlinului! În spatele principalilor protagoniști s-au aliniat țările de mâna a doua și a treia, în funcție de interesele stăpânilor, România suportând în continuare handicapul propriei ei geografii. „Marea Resetare” se joacă pe viață și pe moarte, cu „saci de cadavre” de naționalități felurite, sub ochii otrepei Volodimir Zelenski, marioneta perfectă a euro-atlanticilor. Kievul cere întruna ajutoare în arme și mercenari de la Apus, iar Moscova își strânge relațiile deloc nemilitare cu China și Golful Persic. Din Africa abandonată irumpe vocea fermă și comică a generalului ugandez Muhoozi Kainerugaba (fiul președintelui Yoweri Museveni): „Numiți-mă putinist, dacă vreți, dar noi, Uganda, vom trimite soldați să apere Moscova dacă va fi vreodată amenințată de imperialiști!” Nu că-i minunată lumea nouă? Doar de la București nu se aude nimic, cu excepția ordinelor militare americane: „Culcat! Târâș ! Drepți! La mine, fuga, marș!”… A, și a unui oftat resemnat, pe milioane de tonalități: „SUA au dat de pământ cu iluziile noastre, iar acum ne-am întors la situația dintotdeauna (…). (…) Singurul lucru sigur e că SUA vor continua să decidă pentru noi. Dar s-ar putea ca alternativa să fie și mai proastă. Vreau să spun că dacă nu Washington, ci Moscova ne-ar organiza viața. Când suntem lăsați de capul nostru, e și mai rău. S-ar părea că răul cel mai mic e să continuăm să fim sclavi.”[4]…

[1] Madelaine Albright (secretar de stat american), citată de Mihail E. Ionescu în cuvântul-înainte la cartea Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?, apărută sub semnătura politologului Graham Allison.

[2] Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace

[3] Ibidem

[4] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele