România occidentului colectiv învinsă în Transcaucazia

Este vremea să ne întrebăm câte înfrângeri va mai suporta România jucând fără crâcnire pe mâna unui Occident colectiv în gravă criză de discernământ? Ea se găsește în tabăra acestui Occident și orice eșec al lui este și un eșec al ei. Pentru moment nu se pune problema de a părăsi tabăra respectivă, dar este urgent să se ridice în picioare și să își afirme dreptul de a participa la luarea deciziilor alături de ceilalți aliați. SUA și-a pierdut deja rolul de superputere mondială supremă. Este cazul să piardă și rolul similar din cadrul NATO. Conducerea ei, altădată esențială, astăzi îi duce pe aliați la dezastru. Iar aliații cei mai expuși și mai vulnerabili, precum România, plătesc prețul cel mai mare. Cel mai recent exemplu este „închiderea” Caucazului de Sud, în condițiile slăbirii majore a flancului sud-estic al NATO ca urmare a îndepărtării strategice tot mai importante a Turciei de aliații euro-atlantici. Dacă Turcia poate, România de ce nu poate?

  

CRIZA DIN NAGORNO-KARABAH, ORIGINILE ȘI IMPLICAȚIILE EI

 

O scurtă rememorare a trecutului relativ recent este necesară.

 

Secesionismul comunității armene din enclava Nagorno-Karabah, care a condus la conflicte sângeroase cu caracter etnic, dar și geopolitic între Azerbaidjan și Armenia a izbucnit încă de pe vremea URSS, în ultimii ani de viață a acesteia. Mihail Gorbaciov avea să îmi spună mai târziu că pentru el acel conflict a fost primul semn al cursului istoriei către dezmembrarea statului sovietic. Se pare că, într-un fel, la Stepanakert au sunat trompetele care au declanșat prăbușirea zidurilor Ierihonului sovietic.

 

După dispariția URSS, menținerea tensiunii în relațiile armeno-azere a fost văzută la Moscova ca fiind utilă pentru a-i oferi un motiv de intervenție în Caucazul de Sud (Transcaucazia) și astfel a-și păstra influența în regiune. Strategia „dezbină și stăpânește” și-a găsit acolo o splendidă aplicare. Astfel, criza Karabahului de sus (Nagorno-Karabah) s-a cronicizat.

 

Modelul a fost apoi aplicat în Abhazia, Abjaria și Osetia de Sud, precum și în Transnistria. Am analizat în detaliu toate aceste crize, cauzele și mecanismele lor, precum și căile pentru soluționarea lor, în volumul „Path to Reconciliation – The Economic, Social and Political Consequences of the Protracted Conflicts in the Black Sea-Caspian Region and Prospects for their Settlement” („Drumul către reconciliere – consecințele politice, economice și sociale ale conflictelor cronice din regiunea Marea Neagră-Marea Caspică și perspectivele soluționării lor”), co-editat cu publicistul canadian Scott Taylor și publicat în anul 2014, în limbile engleză și rusă (la invitația Președintelui Aliev, am mers la Baku pentru a prezenta lucrarea), precum și în mai multe rapoarte întocmite de mine pentru Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și Parlamentul european. În toate aceste analize am conchis, printre altele, că diversele crize inter-etnice de pe teritoriul fostelor republici sovietice sunt parte a unui tot coerent, ele constituind, în realitate, o singură criză a cărei miză este stabilirea statutului postsovietic de jucător global al Rusiei. Până când acest statut nu va fi convenit, scriam eu, crizele respective nu se vor stinge.

 

Astăzi lor li s-a adăugat criza ucraineană care a transformat crizele locale din fostul spațiu sovietic în criză a ordinii mondiale. Prin urmare, ele își vor găsi rezolvare numai în contextul unei noi ordini mondiale. Cum va arăta această ordine trebuie să fie prima preocupare a Occidentului colectiv, iar nu o așa zisă victorie a Ucrainei împotriva Rusiei.

 

 

 

SUA RĂSTOARNĂ MASA ȘI PLEACĂ LA ALE EI

 

În anii 1990, după ce Președintele Bush Sr. promisese URSS că NATO nu se va extinde cu un centimetru dincolo de granița estică a Germaniei reunificate, administrația Clinton a lansat nu numai ideea extinderii alianței nord-atlantice în fostul spațiu sovietic până la frontiera rusească, încercând să facă, totodată, din România și Polonia două forțe de tracțiune care să aducă și Ucraina în tabăra occidentală, ci a revenit, chiar dacă în spatele unei retorici prietenoase, la strategia împingerii înapoi (push back) și încercuirii / îngrădirii Rusiei, implicând SUA și NATO în războaiele de secesiune din Balcanii de Vest, sprijinind secesiunea Ceceniei și trimițând „consilieri” în statele sud caucaziene – cu precădere vizată fiind Georgia. Dacă prin dezintegrarea fostei Iugoslavii Germania, pe drumul revenirii la visul Europei germane, își urmărea planul de a umple Mittel Europa cu state mici, controlabile și tranzacționabile, iar Franța căuta un drum pentru a-și relua influența pe cursul Dunării de jos, până la gurile fluviului, SUA a avut ca obiectiv albanizarea Balcanilor și croirea unui drum albanez transbalcanic sud-dunărean către Marea Neagră, pentru ca de acolo să ajungă în Caucaz și, traversându-l, la Marea Caspică și la fostele republici sovietice din Asia Centrală. Dacă asta nu ar fi însemnat izolarea (containtment) Rusiei și reducerea ei la nivelul unei puteri regionale, atunci înseamnă că nu știm ce este aceea izolare, îngrădire, încercuire, stopare.

 

În măsura în care această strategie ar fi reușit, României ar fi fost satisfăcută. Pericolul unui neo imperialism rusesc ar fi fost îndepărtat din imediata sa vecinătate, fără ca în schimb să se aleagă cu o ocupație americană. În acest context Bucureștiul putea dezvolta, ceea ce eu unul am și încercat, o politică de vecinătate care nu doar să îi confere un plus de securitate, atât în afara cât și înăuntrul structurilor euro-atlantice (occidentale), ci și să o ridice la rangul de lider regional, eventual în tandem cu Polonia. Împreună cu aceasta ar fi putut domoli naționalismul extrem ucrainean și europeniza (inclusiv sub aspect civilizațional, nu doar geopolitic) Ucraina.

 

Nu a fost să fie și asta din cauză că administrația Bush Jr., republicană, a fost mai interesată de petrolul din Golf, decât de escaladarea strategică a munților Caucaz pentru a ajunge la hidrocarburile azere și, mai general, caspice. După recuperarea Ceceniei, profitând și de inconsecvența și ezitările lui Bill Clinton, atras, pe deasupra, sub presiunea nevoii de a abate atenția de la scandalul Monica Lewinski, care îl dusese în pragul demiterii, către o victorie facilă într-un război, altminteri inutil, cu Irakul, Rusia s-a baricadat pe meterezele crizelor cronicizate.

 

Acestea erau menite a fi atât obstacole în calea învăluirii Rusiei prin sud de către geopolitica americană, cât și atuuri ținute în manșetă pentru viitoare negocieri cu Occidentul colectiv. În timp ce Moscova dovedea viziune și juca șah cu Washingtonul, acesta se prăbușea în abisul admirației de sine și se angaja într-un joc de poker cu rușii.

 

După această experiență dezamăgitoare România trebuie să se gândească de zece ori înainte de a mai gira vreo politică americană în Balcani, Caucaz și Europa de est. Raționamentul românesc nu a fost greșit. El a ignorat, doar, obiceiul american ca atunci când agenda geopolitică a Washingtonului se schimbă (iar asta se întâmplă la schimbarea administrațiilor care vin fiecare cu propriile grupuri de interese și prioritățile geostrategice aleatorii ale acestora) forțele americane părăsesc teatrul de operații pe care s-au angajat împreună cu aliații lor, fără să le pese de dezordinea lăsată acolo și de ceea ce se întâmplă cu respectivii aliați locali obligați de istorie și de geografie, deopotrivă, să rămână acolo. (Afganistanul este doar cel mai recent exemplu, dar și România a trecut prin experiențe similare.)

 

 

UE PIERDE TRENUL ISTORIEI ÎN CAUCAZUL DE SUD

 

Când frontul american s-a mutat spre sud, „ajutată” de o „revoluție colorată” pentru a ajunge sub președinția histrionului Mihail Saakashvili, Georgia, rămasă – cum altfel? – în viesparul transcaucazian, a pariat totul pe cartea SUA. Armenia a mers integral pe mâna Rusiei, cea care a sprijinit-o să transforme Nagorno-Karabah într-un stat în stat pe teritoriul azer, precum și să ocupe, din motive de „securitate”, teritorii limitrofe enclavei, până la a se realiza contactul direct între ele. Teritoriile din urmă erau locuite de azeri care au fost apoi izgoniți fără milă de la casele lor. Am vizitat această regiune din jurul Karabahului propriu-zis și am fost șocat de imaginea fantomatică a fostelor sate azere complet părăsite. În ceea ce privește Azerbaidjanul, acesta a adoptat cu prudență o politică de echilibru între Turcia (principal susținător inclusiv din rațiuni de afinitate culturală, dar și de strategie neo-otomană), UE și Rusia.

 

Sprijinul Turciei pentru Azerbaidjan a fost important dar nu decisiv, atât timp cât intrarea în UE era una dintre prioritățile Ankarei, iar ideea unei autonomii strategice a acesteia în raporturile cu NATO nu încolțise încă. Aliată cu Rusia, pe atunci curtată încă de Occidentul colectiv, chiar dacă numai din vârful buzelor, Armenia putea menține status-quo-ul. Nu avansa către obținerea unei soluționări definitive a crizei, dar nici nu recula.

 

În relația cu UE, spre deosebire de celelalte state transcaucaziene, Azerbaidjanul a căutat nu atât banii (resursele sale naturale îi rezolvau problemele financiare) cât un sprijin geostrategic care, alături de cel turc, care să contrabalanseze sprijinul rusesc pentru Armenia și să îi permită astfel refacerea integrității sale teritoriale. În loc de aceasta, politica de vecinătate a UE i-a oferit miop o „listă de valori”, cât se poate de străine tradițiilor sale culturale, pe care liderii de la Baku (familia Aliev) a refuzat-o politicos dar fără ezitare. Astfel UE a pierdut partida în Azerbaidjan, singura țară din zonă care, dacă ar fi primit ajutor politic pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Armenia și reintegrarea Karabahului, ar fi fost gata să mizeze integral pe ea și să îi ofere un avanpost strategic de prin rang la Marea Caspică. Cei care am criticat lipsa de viziune a UE am vorbit în gol.

 

Interesul UE pentru Azerbaidjan, altminteri aspru criticat pentru devierea de la „standardele europene”, a reînviat odată cu izbucnirea Războiului din Ucraina și decizia aberantă a decuplării de furnizorul de energie ieftină rus. Caucazul de sud este asemenea gâtului unei sticle pline cu resurse critice care cuprinde statele limitrofe ale Mării Caspice. Azerbaidjanul se găsește la baza gâtului iar Georgia este dopul care închide sticla. Bruxellesul este vital interesat ca să se bucure de bunele sentimente ale autorităților de la Baku, astfel încât pe culoarul descris să vină spre statele europene însetate de energie bunurile care nu mai vin din Rusia, suplinindu-le cât de cât spre a nu se depăși nivelul de avarie. Aceasta presupune nu doar închiderea ochilor față de îndepărtarea azerilor de la linia „valorilor europene”, ci și menajarea susceptibilităților Turciei, aliatul jurat al Azerbaidjanului.

 

Nu este clar, încă, dacă UE a înțeles că mai întâi trebuie câștigată partida geopolitică și geoeconomică, pentru ca apoi să se ajungă la exportul „valorilor”, dar dacă a înțeles-o lucrul se petrece prea târziu. În Caucaz jocurile sunt deja făcute fără participarea UE.

 

 

„PORUMBELUL RUS” ȘI „ULIUL AMERICAN”

 

Pe de altă parte, în măsura în care Azerbaidjanul înseamnă și Turcia, membru al NATO de prin rang și de maximă importanță în flancul sud-estic la acestei alianțe, Rusia, aflată într-un război de facto cu NATO, a ajuns firesc la concluzia că parteneriatul Ankarei este mai prețios decât cel al Armeniei, altminteri secătuită economic de lungul război purtat cu Bakuul. Turcia oferă, în timp ce Armenia doar cere. La fel cum stau lucrurile și din perspectivă turcă atunci când Ankara constată că Moscova îi poate oferi ceva (inclusiv Stepanakertul) în timp ce Washingtonul și Bruxellesul doar îi cer.

 

Iată de ce Rusia s-a oferit să medieze pacea dintre Armenia și Azerbaidjan, respectiv găsirea unei soluții de compromis pentru lichidarea crizei din Nagorno Karabah (pe linia autodeterminării interne recomandate de mine de o mulțime de ani), în timp ce SUA a calculat că poate scoate Armenia din tabăra rusă și i-a oferit acesteia sprijin în războiul cu Azerbaidjanul. Rusia, din interes desigur, dar interes servit inteligent, a căutat să convingă Armenia că pentru ea o pace strâmbă este mai bună decât un război drept, în timp ce SUA i-a promis arme pentru a continua războiul până la totala epuizare, așa cum se întâmplă și în Ucraina.

 

Din păcate, armenii nu au dovedit înțelepciunea vechilor greci care, având a opta între măslinul oferit de Atena și tridentul oferit de Neptun, l-au ales pe cel dintâi. Între „porumbelul păcii” rus și „uliul războiului” american armenii l-au preferat pe cel din urmă. Ceea ce a oferit un splendid alibi Rusiei ca să își dea mâna cu Turcia în favoarea Azerbaidjanului, sancționând, astfel, în subsidiar, „ingratitudinea” (de fapt jocul la două capete) Armeniei.

 

 

TRANSCAUCAZUL SE ÎNCHIDE PENTRU OCCIDENTUL COLECTIV

 

Ofensiva azeră a început a doua zi după încheierea exercițiilor militare armeno-americane și tot a doua zi după ce Parlamentul European l-a caracterizat pe Erdogan ca dictator. Pe radarul UE, dar și pe cel al SUA, nu s-a observat că cine dă în Turcia dă în Azerbaidjan și invers.

 

Erdogan a reacționat firesc spunând că Turcia se poate dispensa de UE cu atât mai ușor cu cât obține mai mult de la Rusia. Asta înseamnă, însă, și dispensare de NATO, căci „nu poți sluji în același timp și lui Dumnezeu și lui Mamona”. Chiar dacă nu este vorba deocamdată de o despărțire formală (nimeni nu este interesat să meargă până acolo), ea este inevitabil una de fond. Așa că atât Rusia, cât și Turcia, desigur, de conivență, au dat o lovitură strategiei Occidentului colectiv în Caucaz.

 

Iar Occidentul, pus acum în fața consecințelor propriilor fapte, ajunse, din miopie politică, în contradicție cu propriile dorințe, nu poate protesta împotriva Azerbaidjanului, cu mâna căruia s-a făcut treaba, întrucât UE este la mila lui pentru ce furnitură de gaz și petrol (eventual tot rusesc) se va îndura să asigure Europei, aflată în picaj economic și în haos social-politic, iar SUA nu poate risca ca, prin presiuni excesive, să îndepărteze și mai mult Turcia, stimulându-i și autonomia strategică și pierzând-o cu totul în tabăra rusă. Înstrăinarea Azerbaidjanului prin aplicarea de sancțiuni occidentale pentru încălcarea status-quo-ului agreat cu doar câteva luni în urmă ar însemna închiderea totală a drumului UE către hidrocarburile caspice, precum și amorsarea unui divorț explicit între SUA/NATO și Turcia.  

 

Lovitura nu se putea da decât cu acordul Iranului, care, până acum, nu susținea Azerbaidjanul. Acord care tot cu ajutorul Rusiei și garanțiile Turciei se putea obține.

 

Deci triada Rusia-Turcia-Iran se consolidează. Ceea ce înseamnă automat slăbirea flancului sudic al NATO. Adică, inclusiv, descoperirea flancului românesc și expunerea României pontice unor riscuri strategice uriașe.

 

Armata rusă rămâne pe poziții cu misiunea de menținere a păcii. Azerbaidjanul recunoaște asta și are nevoie de asta. În plus, Rusia și-a îndatorat Turcia pro-azeră, fără a putea fi acuzată că a alimentat acțiunea războinică a Azerbaidjanului, în timp ce Armeniei i se arată că a pierdut acceptând oferta războinică a SUA. Erevanul nu mai are decât alternativa începerii unor negocieri de pace, în condițiile în care secesioniștii armeni de la Stepanakert au capitulat și au început ei înșiși, în nume propriu, discuții cu autoritățile azere pentru reintegrarea regiunii în spațiul statului azer. Dacă nu va merge pe acest drum Armenia va imploda sub lucrarea haosului politic intern.

 

Pentru Armenia singura soluție justă, fezabilă și durabilă este pacea, cu abandonarea pretențiilor vizând Karabahul, care va putea căpăta, eventual, tot cu sprijin ruso-turco-iranian, statut de regiune autonomă în cadrul Azerbaidjanului. Mai departe se poate relua în discuție planul unei integrări regionale sub forma unui Commonwealth transcaucazian, care este viabil tot numai sub auspiciile „puterilor garante” – Turcia, Rusia și Iran.

 

Pe acest fundal, Georgia, deja desprinsă din vraja americană nu va avea o altă cale decât alinierea la ordinea politică în curs de conturare în regiune, evident occidentalo-sceptică. La Tbilisi a fost rapid și preventiv denunțată o lovitură de stat pro-occidentală pusă la cale, se zice, de Ucraina, numele codificat al CIA. Reală sau nu, această lovitură, ajunsă în presă înainte de a ajunge la palatul prezidențial, a devenit istorie fără a putea face istorie.

 

Astfel am pierdut și Transcaucazul. Spun am pierdut întrucât, toate pierderile alianței noastre sau ale liderilor ei sunt și pierderile noastre. Am pierdut pentru că liderii respectivei alianțe nu mai sunt în stare să recunoască realitatea, să o evalueze corect și să promoveze alte soluții decât cele tactice, cu bătaie pe termen imediat, aplicabile exclusiv prin mijloace războinice și lovituri de stat.

 

Pierderea Caucazului reprezintă un dezastru economic pentru Europa, un dezastru strategic pentru NATO și un dezastru pe planul raporturilor de putere în zona Mării Negre.

 

Cândva, nu cu foarte mult timp în urmă, România și-a dezvoltat propria politică în Caucaz și a avut succes. Această politică a fost abandonată de îndată ce am trecut la remorca Occidentului colectiv. Revenirea la ea, obligatorie acum, presupune coborârea din remorcă și schimbarea tipului de relații cu Rusia, Turcia și Iranul. A fi aliat al Occidentului nu înseamnă nici abandonarea interesului național nici renunțarea la autonomia strategică atunci când acest interes o cere.

 

De aceea revin la întrebarea din introducere: până când va mai suporta România să piardă mergând pe mâna aliaților ei?