Românul umblă dintr-o parte într-alta a țării în căutare de minuni

Postdecembrismul a fost abordat pînă acum din multe perspective:
A evoluției democrației, a formării și întăririi partidelor politice, a rolului deținut de Statul Paralel, ba chiar și a Diversiunilor.

N-a fost abordat însă din perspectiva a ceea ce am putea numi Isterie națională. Din cînd în cînd, societatea noastră a fost lovită de o nebunie națională, greu de explicat, de un iureș care a spulberat totul în cale. A încerca să rămîi lucid în această beție națională, să avertizezi că totul e o aiureală, însemna asumarea unoi uriașe riscuri.
E ceea ce am făcut atît ca publicist, cît și ca director al Evenimentului zilei în cazul Caritas.

Caritas – își mai amintesc unii, poate – a fost un joc piramidal desfășurat în România între aprilie 1992 – august 1994. Mecanismul se baza pe o escrocherie alimentată nu numai de prostie, dar și de goana după cîștig.
Dacă depuneai la Cluj, la Caritas o sumă de bani, peste trei luni luai o sumă de opt ori mai mare.
Era simplu. Între timp, atrași de publicitate și de zvon, sute de mii de inși depuneau o sumă. Firește că depozitele creșteau.

Zadarnic semnalau economiștii că la un moment dat depunătorii rămîneau fără bani, deoarece se micșora numărul depunătorilor.
Oamenii continuau să joace la Caritas îndemnați și de presă. Care făcea contracost publicitate escrocheriei. Evenimentul zilei s-a numărat printre puținele publicații care n-a mușcat din bacșișul oferit de cei din spatele Caritas (Ioan Stoica era o interfață tipică primilor ani postdecembriști), dar mai mult a dus o campanie înverșunată de denunțare a escrocheriei. Fenomenul mi-a dat posibilitatea unor comentarii menite a explica succesul și, prin asta, radiografia nenorocita țară postdecembristă.
Unul dintre comentarii se intitula De la „Caritas” la Moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou și a fost publicat în Evenimentul zilei din 28 octombrie 1993:

De la «Caritas» la Moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou

Peste 150 000 de oameni s-au perindat, în cursul zilei de ieri, prin fața raclei cu Moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou expusă în fața Patriarhiei din București. Tradiția spune că Moaștele sînt făcătoare de minuni. Cine le atinge i se poate întîmpla o minune. Cei 150 000 de oameni au venit din toată țara, așadar, nu ca turiști, nici măcar ca înrăiți credincioși, ci ca oameni disperați. Relatările de la fața locului ne arată însă că nu e vorba numai de ciungi, ologi, bolnavi incurabili, într-un cuvînt de obișnuiți ai lucrurilor și locurilor despre care umblă vorba c-ar face minuni, ci și de oameni care n-arătau c-ar avea probleme cu sănătatea. Putem presupune că ei au bătut atîta amar de drum pînă la București, făcînd răbdători coadă de o zi, riscînd să fie striviți de inevitabila înghesuială din jurul raclei, în speranța că li se va întîmpla o minune în planul vieții de fiecare zi. Vor scăpa de șomaj, vor avea de-a face cu prețuri mai mici, vor găsi pe asasinul unei rude apropiate sau vor fi apărați necondiționat de o crimă, de un jaf. La cîțiva metri de isteria colectivă din jurul raclei, sub cupola Camerei Deputaților, parlamentari de toate culorile politice s-au ciorovăit ieri, din nou, pe chichițe regulamentare și constituționale. Nu știu cîți dintre ei, urcînd dimineață Dealul Mitropoliei, în drum spre serviciu, pentru că democrația a adus cu sine și acest paradox – serviciul de deputat – s-au oprit o clipă îngîndurați la spectacolul tragic din fața Patriarhiei. Nu știu cîți dintre cei care s-au oprit au înțeles tîlcurile social politice ale uriașei cozi care se întindea pe tot dealul pînă la Piața Uniri. Ar fi fost bine însă ca nu numai un deputat, nu numai mai mulți, ci toți parlamentarii să se fi oprit și să se fi întrebat ce ascunde isteria colectivă din fața lor. Pentru ei ar fi fost o lecție despre adevărata realitate de azi, o lecție mult mai profundă, mult mai convingătoare decît toate sondajele de opinie, decît toate discursurile televizate, decît toate reportajele din ziare.

Prin multe din trăsăturile sale, coada din Dealul Mitropoliei o amintea izbitor pe cea de la CARITAS. Același fenomen al oamenilor veniți din toată țara. Aceeași spaimă că nu le va veni rîndul. Dar mai ales aceeași înspăimîntătoare credință în posibilitatea unei minuni. CARITAS-ul le oferă celor ce au putere să bată drumul pînă la Cluj speranța îmbogățirii peste noapte. Racla cu Moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou i-a hrănit pe cei din Dealul Mitropoliei cu iluzia unui sfîrșit al tuturor necazurilor. Întîmplarea din fața Patriarhiei trimite, ca și cea din fața Sălii Sporturilor din Cluj, la un fenomen social-politic și psihologic tipic realității românești din ultimul timp:
Credința oarbă, înverșunată, a tot mai multor oameni că li se poate întîmpla o minune.

E reacția normală la tot ce li se întîmplă. Schimbările de după decembrie 1989 i-au luat prin surprindere. Trăiseră pînă atunci într-o lume care li se părea normală. Prețurile ședeau la locul lor ani întregi. Nu era șomaj. Nu erau mai multe partide. Nu erau mai multe puncte de vedere. Ajungea să deschizi un singur ziar pentru a ști ce scriu toate celelalte. Ajungea să deschizi televizorul pentru a afla de ce trebuie să trăiești și să muncești. Dacă aveai o problemă, mergeai la secretarul de partid și te plîngeai. Nu ți-o rezolva, desigur, dar măcar aveai iluzia că ai cui să te plîngi. Cît despre bani, lucrurile erau limpezi. Pretutindeni, începînd cu presa și terminînd cu ședințele de partid, ți se spunea că el nu înseamnă totul. Că mult mai important în viață e să trăiești potrivit normelor eticii și echității socialiste și să muncești pentru a da cît mai multe șuruburi peste plan. Înainte de decembrie 1989, ți se spunea că e o rușine să nu lucrezi. Acum ți se spune că e o necesitate. N-ai cui să te plîngi. Dacă mergi la președintele Ion Iliescu, ți se spune că prerogativele constituționale nu-i dau domniei sale posibilitatea de a te ajuta cu ceva. Dacă mergi la parlament, ești trimis la guvern. Dacă, în cele din urmă, ajungi la redacția unui ziar, ți se demonstrează că presa scrie degeaba. Nimeni n-o ia în seamă. Nu aceste lucruri exasperează cel mai rău. Exasperează în primul rînd faptul că nimeni nu le explică. Umblă dintr-o parte într-alta a țării în căutare de minuni. Și cînd dă peste un loc unde i se spune că ar fi așa ceva, face coadă ore și zile în șir. Ca la CARITAS, sau ca la Racla Moaștelor Sfîntului Dimitrie cel Nou!