Rușii ne porecliseră: Țiganii lui Antonescu

Memorii. Deoarece aveam nevoie de amintiri despre Dezastrul românesc de la Stalingrad, am căutat și am găsit cartea Memoriile lui Dumitru Păsat. 1941-1945, publicată postmortem de Eugen Negrici. Am deschis volumul la paginile despre Stalingrad. Înțeleg că unitatea pe care o conducea căpitanul făcea parte din Armata a 3-a a lui Petre Dumitrescu, cea care preluase Frontul de pe malul Donului, cu misiunea de a n-o lua la fugă, avînd deja două uriașe așchii rusești înfipte în trup. Sînt celebrele capete de pod de la Serafimovici și Kletskaia, folosite de Armata Roșie în ofensiva din 19 noiembrie 1942. Pe măsură ce citesc îmi dau seama că Dumitru Păsat comandase la Stalingrad o companie din faimoasele unități de la Sărata, despre care vorbește și Antony Beevor în legendara sa carte Stalingrad, alcătuite din condamnați români veniți pe front pentru reabilitarea prin luptă. Deși ar trebui să mă limitez la Dezastru, merg mai departe, însoțindu-l pe autor în calvarul prizoneratului.

Pot face deja următoarele observații:

1. Memoriile au fost scrise înainte de 1989. Deși Securitatea din anii 70 se mai îmblînzise, autorul ține cont de realitățile din jur. Aventura lui Antonescu e criticată după trecerea Nistrului. De pe poziții aparent comuniste sînt demascați și ofițerii de birou, învîrtiții, șmecherii, personaje reale, dovedind că nici Dictatura militară a lui Antonescu n-a reușit să stîrpească nărvul genetic de a pune mîna.
2. Rușii au din start o părere proastă despre români. Sînt porecliți Țiganii lui Antonescu, disprețuiți pentru niet culturnîi, căinați, pentru că au fost tîrîți de nemți împotriva Rusiei.
3. Încredibilele necazuri străbătute de autor după căderea în prizonierat confirmă adevărul că omul e mult mai animal decîte se crede. La un moment dat, învelisul protector al civilizației se duce dracului și omul se întoarce la instinctele cîinelui și mîței.

*

Jurnalul meu. Am terminat cartea lui André Castelot despre Napoleon:
Napoléon, Librairie Academique, Paris, 1968.

Am notat, pentru dezvoltări ulterioare, cîteva chestii:

1. Bietul Guvernator al insulei Sfînta Elena, al doilea, rămas în istorie drept călăul lui Napoleon, e victima legendei la care a început să lucreze Împăratul chiar din clipa celei de-a doua abdicări. Legenda avea nevoie de o victimă. Și dacă s-ar fi culcat cu Napoleon, Guvernatorul n-ar fi reușit să-i intre în voie. Napoleon căuta dinadins scandal, pentru ca amărîtul – Wellington a zis despre el că era pur și simplu idiot- să joace rolul de Călău.
2. Slavă Domnului că Napoleon a murit la timp.!Una e să stai în închisoare, unde ești singur și nu te poți compromite decît în proprii tăi ochi și alta e să stai cu mai mulți, ca Napoleon, ca aceștia să-ți fie foști subordonați, ca tu să se pretinzi mai departe Monarh. E greu pentru un fan al Împăratului să citească paginile despre Sfînta Elena, cu un Napoleon furios pe Bertrand că nevastă-sa nu se culcă cu el!

*

Notă. Ar fi trebuit să notez din Ilf și Petrov schița despre lingușirea străinătății, cea în care moscovitul cu bilete la teatru e trimis acasă din sală, pentru că locurile au fost date diplomaților străini. S-ar fi petrecut asta la Paris? Schița e dovada că rușii rămîn complexați față de străini și după Revoluție. Complexul primitivilor față de albii veniți călare.

*

Scriam pe 8 aprilie 2014. De ce a renunțat Victor Ponta să mai joace teatrul surîsurilor față de presă

Marți dimineața, jurnaliștii care l-au întrebat pe Victor Ponta despre dezvăluirile privind miș-mașurile sale cu arestatul Adrian Duicu, au avut surpriza neplăcută a unui ins agresiv, mojic, arogant, cum îi stă bine, de altfel, unui lider al partidului-Stat. Cum se explică această renunțare la teatrul surîsului de tip iliescist pentru năpustirea de tip Adrian Năstase? Un răspuns ni-l dă victoria lui Victor Orban la scrutinul din Ungaria. Duminică seara, după anunţarea exitpool-urilor, France 24, un fel de CNN francez, şi-a bătut capul să explice victoria lui Victor Orban la scrutinul din Ungaria după un mandat în care a stîlcit pur şi simplu statul de drept. Invitată prin videotelefon să spună ceva, o doamnă de la o revistă din Budapesta, în genul lui „22“ de la noi, a pus victoria Dreptei radicale pe Sindromul Trianon. Potrivit dînsei, maghiarii au votat Fidesz şi Jobbik, pentru că formaţiunile Dreptei radicale au reuşit să bocească mai artistic decît Partidul Socialist amărîta soartă a Ungariei Mici după ce-a fost Ungaria Mare. Explicaţia succesului e alta şi ea poate fi descoperită prin trimiterea la victoria lui Erdogan în Turcia. Situaţiile lui Orban şi Erdogan sînt asemănătoare. Amîndouă personajele sînt naturi autoritariste, incapabile prin naştere să înţeleagă Statul de drept. Amîndouă personajele agită un naţionalism agresiv. Pentru derapajele grave de la democraţie Victor Orban şi Erdogan au fost criticați de CE, de Occident. Deşi au aşezat ţara pe drumul abuzurilor, cei doi au cîştigat scrutinul în chip zdrobitor. Explicaţia poate fi neliniştitoare pentru România. Apărarea statului de drept, respectarea Justiţiei, libertatea presei lasă indiferentă majoritatea populaţiei din Turcia şi din fostele ţări comuniste. Atît în Ungaria, cît şi în Turcia, democraţia autentică nu e o realitate adînc înrădăcinată în realitate. Instituţiile statului de drept funcţionează ca şi cele din regimul comunist. E suficient să ajungă la Putere un partid al cărui dispreţ faţă de Statul de drept e moştenire genetică, pentru ca el să calce în picioarele normele democraţiei fără să scadă în sondaje. În România a parvenit la Putere un asemenea partid: PSD Partidul-Stat, avînd în frunte Famiglia Ponta. Pentru PSD, pentru Famiglia Ponta, victoriile din Ungaria şi Turcia, ivite în dispreţul criticilor aduse de CE, de Occident, nu pot fi decît o confirmare că politica de abuzuri, de încurajare a Penalilor din România, de înăbuşire a vocilor critice, politica dusă pînă acum cu o anume prudenţă, poate fi continuată şi chiar întărită prin renunţarea la preşedinte. Din această victorie Victor Ponta a înțeles că și el poate face ce vrea în România. Numai că el nu ține cont de un adevăr: România nu e pentru Occident ce sunt Turcia și Ungaria. În consecință, ce li s-a îngăduit celor doi nu i se va îngădui și lui Victor Ponta.

Alte titluri din 8 aprilie 2014

• A mirosit Marian Oprișan că-i vine și lui rîndul?!