Slăbiciune. Nu odată am scris despre marea slăbiciune a românilor. Rapida inflamare, dependența de impulsul momentului, urmată de calmare pînă la indiferență. Asta-i face vulnerabili la manipularea cea mai simplistă. Ajunge ca vreo cîteva site-uri și televiziuni de știri să dea în buclă aceleași imagini de dimineață pînă seara, însoțite de trilurile gîfîite ale coțofenelor și fătucilor, și cît ai clipi fandacsia se extinde la nivelul întregii națiuni. Despre această slăbiciune scrie Regina Maria, marți 9 decembrie 1924, în Jurnalul ei zilnic:
„În plus, am învăţat să-i cunosc pe românii mei şi să ştiu de ce naţia noastră anglo-saxono-germană le este necesară ca un suport rezistent, pentru că ei sînt «inflamabili», iuţi la mînie, se irită uşor, sînt influenţaţi de impulsul momentului şi de irezistibila lor dorinţă de schimbare. Cînd cineva nu se ridică la aşteptările lor, ei ar vrea să-l distrugă imediat, chiar dacă era un idol, şi să pună un alt idol în locul lui, căzînd pradă farmecului, incitării şi speranţelor care vin odată cu schimbarea.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice (1924), volumul VI, editura Historia, 2008).
*
Despre prostie. În acelaşi plan cu talentul, Caragiale pune un alt element ţinînd de înzestrare: inteligenţa.
De la Berlin, scriitorul agită niţică contrazicere cu Alecu Ureche.
Amicul din ţară fixează comportamentul mitocănesc al unui cunoscut amîndorura în educaţia primită.
Prilej pentru Caragiale de a pune mîna pe condei şi a-i scrie polemic, în 25 iulie 1905, luni:
„Dragă Alecu,
Nu te supăra, dar n-ai dreptate aproape deloc. Nu e vorba de teapă, de educaţie, mediu social – toate acestea sînt nimicuri trecătoare: e vorba de ceva etern, ca timpul şi chaosul, ca însuşi unul Dumnezeu, ţie-te numa! – de PROSTIE.
Să fie strănepotul lui Godefroy de Bouillon ori al lui Drandaibulea din fundătura Mitropoliei, dacă, individual i s-a-ntîmplat omului să nu-i fie destul de nemerit la vreme şerbetul din borcanul care-i creşte pe umeri – e – p-r-o-s-t – zevzec, sec, neghiob, scl. – fără speranţă de dres şerbetul”.
Ca şi în cazul talentului, chestiunea înzestrării din naştere în materie de minte mărturiseşte un Caragiale refuzînd satiric farafastîcurile, explicaţiile alambicate în favoarea tranşărilor simple, de bun simţ.
*
Maglavit. Din culegerea de documente România sub Imperiul haosului (1939-1945), publicată de Gheorghe Buzatu la RAO, 2007, rețin acest text în vederea unei comentariu pe blog sub Mottoul luat din Caragiale, Țară-i asta măi Costache:
„[31 decembrie 1941] – Schimb de telegrame Petrache Lupu – Mareșal I. Antonescu
Mareșal I. Antonescu,
Conducătorul Statului Român
BucureștiPe locul sfînt de la Maglavit, unde tatăl ceresc s-a coborît, m-am rugat în continuu pentru sănătatea întregii familii a Domniei Voastre și, de acum înainte, mă rog mereu să vă dea Dumnezeu putere să conduceți Țara pe care ați mărit-o.
Mulți ani să vă ajute să o mai măriți!
La mulți ani, cu sănătate, noroc și fericire
Petre LupuDomnului
Petrache Lupu
Comuna Maglavit,
Județul DoljVă mulțumesc călduros și vă trimit din suflet cele mai bune urări pentru Noul An.
Mareșal Antonescu
Nr. 9060/A
9.I.1942”
Lasă un răspuns