Se pun mai multe etichete pe oameni decât pe produse

Viața ca o etichetă sau despre cât de ușor picăm pe panta discreditării prin etichetarea superficială a oamenilor, a evenimentelor, a lucrurilor.
Am ajuns să nu etichetăm doar obiecte ci și oameni, chiar înainte de a-i cunoaște, înainte de a interacționa cu ei.

M-am lovit de acest lucru de foarte multe ori, etichetând și, la rândul meu, fiind etichetată, în anumite momente, fără a aprofunda cu adevărat esența umană.
Acum câteva zile, căutam pe Google un articol despre activitatea mea profesională, din domeniul care m-a consacrat, moda, și, fără să îmi doresc, am găsit și un articol despre cum o croitoreasă ca mine a reușit să ocupe o funcție managerială într-o instituție culturală. Paradoxul este că, aceeași publicație, pentru care eram o croitoreasă pentru proști, mă aplauda acum câteva zile, spunând cât de benefică și productivă este activitatea mea managerială în funcția pe care am ocupat-o în urma unui concurs de proiecte.

Nu e ușor să citești fraze dure și neadevărate, însă mi-am dat seama că fiecare dintre noi, fie că este vorba despre vecini, prieteni, familie, oameni de pe stradă, picăm în această capcană, judecăm, fără să cumpănim dacă rănim, oamenii cu care interferăm.

Pe lângă faptul că lipim etichete pe frunțile oamenilor, ne adaptăm și comportamentul și reacțiile în funcție de aceste etichete. Dar asta nu înseamnă că tot ce gândim și ce credem despre o persoană este adevărat.

Nu mă refer la situația mea, ci la faptul că și eu am făcut acest lucru de nenumărate ori și nu neapărat din ignoranță, răutate sau frustrare, ci din simpla aderare la reacția de turmă, luând de bune etichetele puse de alții, căzând pradă unor prejudecăți sau stereotipuri.

Cum am putea opri acest curs al etichetării agresive? Doar prin a ne trăi viața fără să judecăm, fără să ne dăm cu părerea despre cineva înainte de a cunoaște acea persoană.

Aș fi putut să mă lupt prin instanțe pentru apelativul ,,și proasta asta?”. Însă, la ce mi-ar fi folosit lupta și pierderea de timp, dacă singură am reușit să o demontez? Aș mai fi putut să sun la redacție și să le pun articolele în oglindă, să se poată hotărî ce etichetă păstrează când deschid un articol despre mine. În fine! Nimic nu mai contează.

Vom spune că suntem oameni și greșim, că a greși e omenește,  important este să ne dăm seama de asta, la un moment dat, să conștientizăm că stereotipurile și catalogările la care ne-am dedat să ne determine să recurgem la un proces de conștiință, chiar dacă numai de noi știut, fără a ne pune cenușă în cap, iar data viitoare să gândim de două ori înainte de a împroșca cu noroi .

Chiar dacă e greu, e de datoria noastră să ne oprim din acest joc, să ne structurăm bine informațiile și să ne abținem de la judecată și etichetare până nu interacționăm, fie și pentru scurt timp, cu cel pe care ne pregătim să tăbărâm ca niște hiene înfometate.

Am mai abordat cu ceva timp în urmă acest subiect, această slăbiciune a noastră, a oamenilor, care nu ne ajută cu absolut nimic, uneori chiar ne înjosește.
Etichetarea apare, de cele mai multe ori, când tu crezi că ești mai inteligent, mai bun, mai realizat. Se poate să fie adevărat! Însă, când te lași pradă acestei abordări, nu mai ești nimic din ceea ce vrei tu să crezi.