Secolele de putere ale altora

Nici nu se isprăvise de numărat voturile la Ankara, că actualul și viitorul președinte Recep Tayyip Erdoğan își  anunța compatrioții că va urma „Secolul Turciei”! De aici, de la București, n-am motive să nu-l cred, numai că,  înaintea lui, un chinez,  și nu oricine, atenționa omenirea să se pregătească pentru „Secolul Chinei”… Ei bine, ultimul nu-i altcineva decât Xi Jinping, a cărui viață pare desprinsă din filme. Căci el „s-a născut ca un prinţișor al revoluţiei, fiul unui coleg de încredere al lui Mao, vicepremierul Xi Zhongxun, care luptase alături de el în războiul civil. Destinat să crească în «pepiniera de lideri» din Beijing, s-a trezit la puţin timp după ce împlinise nouă ani că paranoicul Mao îl arestase pe tatăl său. În zilele care au urmat, tatăl lui a fost umilit şi în cele din urmă băgat la închisoare pe toată durata Revoluţiei Culturale. În această perioadă pe care o numeşte «distopică», Gărzile Roşii l-au forțat în repetate rânduri să-şi denunțe tatăl. Când şcoala la care mergea s-a închis, şi-a petrecut timpul apărându-se în luptele de stradă și furând cărți din bibliotecile închise pentru a încerca să înveţe. Trimis de Mao la țară pentru «reeducare», Xi a locuit într-o peşteră dintr-un sat din Yanan, rânind la vite şi îndeplinind poruncile ţăranului care îi era şef. Deprimată din cauza privaţiunilor şi a abuzurilor, sora lui vitregă mai mare, Xi Heping, s-a spânzurat de ţeava unui duş.

În locul sinuciderii, Xi a ales să accepte realitatea junglei. Aici, «a renăscut». Aşa cum i-a spus unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui unui diplomat american, «a ales să supravieţuiască, devenind mai roșu decât cei roşii» – şi făcând tot ce trebuie pentru a-şi croi drum cu ghearele înapoi spre vârf. Xi era cât se poate de perseverent. Astăzi lider al unui popor de  1,4 miliarde de oameni, cu un partid comunist numărând 89 de milioane de membri, a fost respins de nouă ori când a încercat să intre în partid, reușind de abia la a zecea încercare.

Cu ajutorul unor foşti prieteni ai tatălui său, a reușit să revină la Beijing şi să devină student la prestigioasa universitate Tsinghua. După absolvire, a primit un post de debutant la Comisia Militară Centrală. Ca să-și câştige petliţele, s-a întors în mediul rural pentru ceea ce biograful său, Kerry Brown, a numit «o instruire politică dură şi lipsită de strălucire» de funcționar provincial.

Dar acolo a început să urce constant în ierarhie și, în 1997, a câștigat – la limită – un loc în Comitetul Central al Partidului. (Când s-au numărat voturile pentru cele 150 de locuri, el a ieșit  al o sută cincizeci și unulea. A fost inclus numai pentru că liderul partidului, Jiang Zemin, a decis să facă o excepție şi să extindă numărul de membri la 151.) În 2002, a fost trimis ca secretar de partid în provincia Zhejiang, unde a supravegheat o creștere economică spectaculoasă: exporturile au crescut cu 33% anual în cei patru ani cât a fost în post. S-a dovedit foarte priceput în identificarea şi sprijinirea întreprinzătorilor locali promiţători,  printre ei aflându-se şi Jack Ma, a cărui companie Alibaba este acum un titan global care rivalizează cu Amazon.

În timp ce îşi demonstra calităţile de administrator, Xi Jinping menținea un statut modest, evitând afişarea ostentativă  a bunăstării, aşa cum obișnuiau mulţi dintre colegii lui. În 2005, când au început să circule nume ale potenţialilor lideri de partid, numele lui nu figura printre ele. Dar la începutul anului 2007, la Shanghai a izbucnit un mare scandal de corupţie. Preşedintele chinez Hu Jintao şi colegii lui din Biroul Politic simțeau o nevoie disperată de a acţiona rapid şi decisiv. Cunoscând reputaţia de persoană corectă şi disciplinată a lui Xi, l-au ales pe el să-i scoată din necaz.

Xi a reuşit acest lucru printr-o combinaţie de fermitate şi fineţe care i-au adus admiraţia colegilor lui. În vara anului 2007, numele său era în fruntea listelor partidului cu cele mai capabile persoane care ar fi urmat să-și găsească loc în următoarea generaţie de lideri.

Xi a fost răsplătit atunci când cei patru sute de lideri de frunte ai partidului care alcătuiau Comitetul Central s-au întrunit în octombrie 2007 ca să aleagă Comitetul Permanent, alcătuit din nouă membri, care va conduce poporul în următorii cinci ani. A devenit nu numai membru al Comitetului Permanent, dar şi succesor al preşedintelui Hu. Pe cât de modest, pe atât de ambițios, Xi a ţinut mereu capul în jos în timp ce urca în ierarhia partidului, învingându-l de aproape pe favoritul Li Kegiang şi devenind primul în linia pentru locul cel mai înalt. Când presa a anunțat pentru prima dată că era probabil succesorul lui Hu, era atât de necunoscut în afara rândurilor partidului, încât într-o glumă foarte răspândită se punea întrebarea «Cine este Xi Jinping?», iar răspunsul era «Soţul lui Peng Liyuan»- cunoscuta cântăreaţă cu care era căsătorit.

În 1976, după moartea lui Mao, partidul a făcut toate eforturile pentru a-i împiedica pe potenţialii autocraţi să ajungă la putere. Criteriile de selecție subliniau nu numai competenţa, ci şi temperamentul – se căutau oameni sănătoşi, siguri, de preferință necarismatici. Liderul a devenit pur și simplu unul  dintre membrii unei echipe de nouă tehnocrați cu vechime ai partidului care luau decizii politice prin consens. Prin tradiție, membrii Comitetului Permanent sunt nişte Doppelgängers, dubluri. Adesea este greu pentru omologii lor străini să-i deosebească unul de altul în fotografiile oficiale, în care apar îmbrăcați în costume identice, cu cămăși şi cravate identice. Hu Jintao se potrivea atât de bine acestui tipar, că citea frecvent de pe un bilet punctele de atins într-o discuţie, uneori chiar şi în întâlnirile faţă în față cu o singură persoană. Se presupunea că şi Xi este făcut din acelaşi aluat – un purtător de cuvânt agreabil al conducerii colective.

Dar nu ştiau nimic. La sfârşitul celui de-al doilea an ca preşedinte, Xi concentrase atât de ferm puterea în mâna sa, încât adesea era numit «preşedinte al tuturor lucrurilor». Spre deosebire de predecesorii săi, care urmau regulile pentru a nu-şi crea bătăi de cap, el îi trecuse într-un mod atât de clar pe toţi ceilalți pe linie moartă, încât nu avea nici adjunct, nici succesor vizibil. Deşi vicepremierul, Li Kegiang, continua să conducă pe hârtie programul de reformă economică, luarea deciziilor trecuse de fapt în sarcina nou creatului Grup Conducător pentru Afacerile Financiare şi Economice, condus de colegul de încredere al lui Xi, Liu He, care îi raporta direct preşedintelui. Ducând o campanie foarte vizibilă împotriva corupţiei, cu efecte excelente, a epurat zeci de rivali puternici, consideraţi până atunci intangibili, inclusiv pe fostul şef al serviciului de securitate internă al Chinei, Zhou Yongkang – primul membru al Comitetului Permanent cercetat pentru corupție. Pentru a-şi consolida puterea, Xi şi-a atribuit peste o duzină de titluri, inclusiv pe acela de preşedinte al noului Consiliu Naţional al Securităţii şi comandant-şef al armatei, titlu pe care nu-l avusese nici măcar Mao. Şi a pus să fie uns «Core Leader» al Chinei – termen care simbolizează locul central în statul pe care Hu îl lăsase să decadă.”[1]  „Uitați-vă bine la acest om”[2], ne avertizase în 2012 mentorul  său, Lee Kuan Yew, șeful  statului Singapore. L-am  luat în derâdere atunci, însă acum nu-l scăpăm din ochi pe Xi, cel care s-a hotărât „să facă China mare din nou”. Și mai e ceva, o observație a chinezului ce nu-mi dă pace deloc : „Dacă țările mari vor continua să facă  mereu aceleași greșeli  și aceleași calcule strategice greșite,  s-ar putea să-și creeze singure asemenea capcane.”[3]

Trimiterea era directă și viza Administrația de la Washington, aflată, zic analiștii politici  și economici, la capătul „Secolului Americii”. Un ciclu început prin 1900, în vremea unui alt personaj picaresc: Theodore Roosevelt. Tipul și-a făcut apariția în structurile de putere ale președintelui William McKinley la 19 aprilie 1897, ca un adevărat fenomen politic, deși nu împlinise treizeci și opt de ani.  „Născut într-una din familiile de frunte din New York, cu studii la Harvard, întărit  cât a fost cowboy în preriile din Badlands, din Dakota de Sud, ponderat cât a ocupat funcția de comisar al poliţiei din New York şi consacrat pe plan public ca intelectual, fiindcă publicase deja cincisprezece cărți care stârniseră ample dezbateri, Roosevelt era, după cum afirma partenerul lui de box la categoria grea, «un om puternic, solid; greu de rănit și încă și mai greu de oprit». (…)

Deşi Statele Unite doar ce începeau să se afirme pe scena mondială, Roosevelt ştia că următorii o sută de ani trebuiau să fie o eră americană și era hotărât să facă tot ce îi stătea în puteri pentru asta. Convins că perseverența este slujitoarea destinului, Roosevelt a profitat de toate ocaziile, uneori le-a şi provocat, pentru a defini acest secol în termenii săi. În deceniul care a urmat sosirii sale la Washington, SUA au declarat război Spaniei, alungând-o din emisfera vestică şi dobândind Puerto Rico, Guamul şi Filipinele; au amenințat Germania și Marea Britanie cu război, dacă acestea nu erau de acord să rezolve disputele în condiţiile dictate de americani; au sprijinit o insurecție în Columbia, pentru a crea o ţară nouă, Panama, ca să poată construi un canal; şi s-au declarat polițistul emisferei vestice, arogându-şi dreptul de a interveni ori de câte ori considerau necesar – drept exercitat de nouă ori numai în cei şapte ani ai preşedinţiei lui Theodore Roosevelt.

Niciodată până atunci și nici de atunci înainte, niciun preşedinte nu a conștientizat atât de clar rolul țării sale în lume. Theodore Roosevelt conducea țara spre o nouă înțelegere a conceptului de american. Măreţia țării sale, insista el, se baza pe două imperative: misiunea de a dezvolta civilizația acasă și în străinătate şi forța de a realiza acest lucru – în particular, o forță militară superioară, alcătuită din oamenii care întruchipau puterea, curajul şi voința de a lupta. Theodore Roosevelt i-a glorificat pe coloniştii cei aspri care făcuseră sacrificii şi supravieţuiseră datorită neclintitei lor îndrăzneli, prin încrederea în sine, prin priceperea şi disponibilitatea de a recurge la violență. Potrivit lui, «principala trăsătură a vieții la frontieră era războiul neîncetat dintre colonişti şi pieile-roşii». Pentru un membru foarte şcolit şi suferind de astm al clasei superioare, absolvent al unui colegiu preuniversitar şi apoi student la Harvard, anii petrecuţi pe câmpurile din Badlands din Dakota de Sud au fost plini de învățăminte. Acolo s-a trezit faţă în față cu pericolul, având de luptat pentru supraviețuire ca într-un model darwinist. A luptat față în față cu indienii şi cu tâlharii, a fost împușcat, rănit, fiind cât pe ce să moară în mai multe rânduri – dar a supraviețuit făcându-i pe alţii să sângereze şi să moară. Aceasta l-a convins că cei care nu sunt capabili sau nu sunt dispuşi să lupte pentru ei înşişi vor fi obligatoriu daţi la o parte de cei care sunt capabili și dispuşi să facă aceasta. «Toate marile popoare de stăpânitori au fost popoare luptătoare», a declarat el în primul său discurs public ţinut în calitate de ministru adjunct. «În momentul în care un popor îşi pierde virtuțile de luptător dur», avertiza el, «indiferent ce altceva reține, indiferent cât de abil este în comerţ şi în finanțe, în ştiinţă sau în artă, şi-a pierdut dreptul de a sta mândru ca egal între cei mai buni. Lașitatea, la un popor, la fel ca şi la un individ, este un păcat de neiertat». Lucrarea în patru volume a lui Roosevelt, Winning of the West, a devenit evanghelia americanismului. Primul volum, publicat pe când avea numai treizeci şi unu de ani, prezintă în detaliu înaintarea continuă a țării în adâncul continentului, propulsată de credinţa în «destinul evident»: convingerea că «încorporarea tuturor teritoriilor adiacente ale Americii era practic împlinirea inevitabilă a unei misiuni morale atribuite țării chiar de Providență». Asemuind importanța ei cu o combinaţie între Războiul Civil şi emanciparea sclavilor, Theodore Roosevelt numea expansiunea spre vest a Americii «încununarea celei mai mari realizări» a marșului civilizator al popoarelor anglofone «prin toate spaţiile vaste ale lumii».

Mai mult chiar, pentru Theodore Roosevelt, misiunea Americii nu se încheia pe coasta Pacificului. Împreună cu alte persoane din Congres care gândeau la fel, a ridicat stindardul expansionismului nu numai pentru a alunga Spania din Cuba și din emisfera vestică, ci şi pentru a face din Statele Unite o putere și în Atlantic, și în Pacific. Roosevelt, după lovitura de stat din Hawaii, spunea: «Eu cred că trebuie să avem mai multe vase de luptă; cred în alungarea  tuturor puterilor europene de pe acest continent şi nu doresc să  văd steagul nostru coborât acolo unde a fost ridicat».(…)

Statele Unite s-au arătat mai interesate să-şi folosească recent dobândita putere economică şi militară pentru a-şi consolida mai mult influenţa decât pentru a-şi extinde frontierele. Deși Theodore Roosevelt se uita cu jind la Canada de Vest (încă dominion al Imperiului Britanic), cei mai mulți expansionişti nu  credeau că în cele două Americi se mai pot obţine alte teritorii. În schimb, SUA se vor orienta spre stabilirea dominaţiei sale într-o emisferă alcătuită din vecini respectuoși şi ascultători, care nu sunt expuși unor interferenţe venite din afară, din partea puterilor străine. În termeni practici, aceasta însemna o comunicare clară că interesele SUA în emisfera lor de influenţă nu erau negociabile şi că vor fi protejate, aşa cum spunea Roosevelt, «prin putere, voinţă şi capacitatea de a o folosi numaidecât».

Roosevelt nu le arăta îngăduinţă celor care se opuneau agendei sale. În opinia sa, «orice expansiune a civilizaţiei este în favoarea păcii… Orice expansiune a unei mari puteri civilizate înseamnă o victorie a legii, a ordinii și a corectitudinii». Chiar şi atunci când recunoștea că Statele Unite acţionează în interes propriu, Roosevelt insista că extinderea influenţei SUA va îmbunătăți viețile celor care încă nu sunt capabili să se guvererneze singuri. Justificarea pe care el o dădea ocupării Filipinelor de către America este tipică pentru ceea ce istoricul Albert Weinberg a numit, cu ironie, «o concepție virilă despre altruismul internațional». Theodore Roosevelt făcea apel la concetățenii lui să admită că «datoria noastră față de popoarele care trăiesc în barbarie este să avem grijă să fie eliberate din lanţurile lor» şi că «le putem elibera numai distrugând barbaria însăşi». Exprimându-se într-o manieră care i-ar fi făcut să zâmbească pe Rudyard Kipling și pe Cecil Rhodes, Roosevelt argumenta: «Misionarul, negustorul și soldatul vor avea fiecare un rol de jucat în această distrugere şi în înălțarea ulterioară a oamenilor».

Astăzi mulți americani consideră că aceste cuvinte sunt stânjenitoare, imperialiste sau rasiste – deşi auzim ecourile lor în afirmaţii din secolul al XXI-lea despre rolul conducător al Americii în susținerea unei ordini liberale internaţionale bazate pe reguli.

Ca mulţi americani ai vremii sale, Roosevelt credea că progresul civilizației era «plin de beneficii de durată» pentru toate societăţile, întrucât  «cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui popor care încă nu are o civilizaţie superioară proprie este să asimileze şi să profite de ideile americane sau europene». Ceea ce el numea «partea noastră din lucrarea lumii» obliga SUA să meargă pe urmele Angliei, Franţei și Germaniei și să răspândească «ideile civilizaţiei și ale creştinismului». Aşa cum a promis în primul său discurs în care a prezentat starea națiunii, «SUA vor face pentru filipinezi ceea ce nu se mai făcuse niciodată pentru popoarele de la tropice – îi vor face capabili de autoguvernare în maniera țărilor cu adevărat libere».

După părerea lui Theodore Roosevelt, Providența chemase Statele Unite să joace un rol unic ca gardian şi evanghelist al civilizaţiei occidentale. În misiunea sa de «a extinde» această civilizaţie, a mărit și imperiul american utilizând metode care i-au  şocat profund pe concurenții săi globali. În acest sens, colegul meu Joseph Nay scria: «Roosevelt a fost primul preşedinte american care a extins în mod deliberat puterea americană pe scena globală». Din Caraibe până în Filipine, din Venezuela până în Panama şi Alaska, a anunţat capacităţile recent descoperite ale Americii şi obiectivul ei de perspectivă în numele stabilirii aceluiaşi control asupra emisferei pe care generaţiile anterioare de americani îl stabiliseră în interiorul frontierelor.(…)

Roosevelt spunea: «Secolul al XX-lea se anunță a fi mare pentru noi, pentru soarta multor ţări. Dacă vom sta degeaba şi vom căuta numai o viață uşoară îndestulată, trândavă, şi o pace dezonorantă, dacă ne retragem din luptele dure în care bărbaţii trebuie să câştige riscându-şi viața şi tot ce au mai de preț, popoarele mai curajoase şi mai puternice ne vor întrece şi își vor adjudeca dominaţia lumii».“[4]

Despre otomanul Erdoğan nu știu decât că ar face parte dintr-o  familie  georgiană[5], emigrată din Batum la Rize, și că în adolescență vindea limonadă și covrigi cu susan pe străzile din Istanbul, pentru ca apoi să urmeze cursurile liceale de predicator musulman și cele universitare de management. Altceva n-am găsit deocamdată despre viața acestui tumultos turc (denigrat cu osârdie  de presa occidentală din motive lesne de priceput), care a ținut să ne lămurească la finalul scrutinului din mai: „Nu doar noi suntem câştigătorii. Turcia este câştigătoarea. Naţiunea noastră cu toate segmentele sale este câştigătoarea. Democraţia noastră este câştigătoarea. Nimeni nu a pierdut. Au câştigat 85 de milioane de oameni. Acum este timpul să ne unim pentru obiectivele noastre naţionale şi pentru visurile naţionale, lăsând deoparte toate dezbaterile şi conflictele privind perioada electorală.”

Este neîndoielnic că profilul psiho-socio-comportamental al liderului unui stat determină  fundamental și proiectul  lui de țară, nu-i cu putință altcumva! Fiindcă nu oricine cutează să-și asume asemenea rol și să încerce să-și subjuge suta de ani, furând-o celorlalți competitori.

Mă uit cu invidie la secolele de putere ale altora, de aici, din această fundătură numită România. Și frământ degeaba vorbele singaporezului Lee Kuam Yew: „Între a fi iubit și a fi temut,  am considerat întotdeauna că Machiavelli avea dreptate. Dacă nimeni nu se teme de mine, nu am nicio însemnătate.”[6] Or, țara mea n-a speriat pe nimeni, niciodată, cine s-a temut de ea, cine? O bucată de pământ fără vreo forță politico-economică, ci doar o pradă  râvnită dintotdeauna și un poligon militar folositor cuceritorilor vremelnici. Altminteri, romanii nu băteau atâta  drum pe jos până la Sarmizegetusa ca să-și încarce carele cu aurul dacic, iar yankeii nu ne transformau în scutlâc… La urma urmei, „conform legilor naturii, fiecare  stăpânește orice poate. Nu am făcut noi această lege. Am găsit-o  aici când am venit la putere și o vom lăsa celor care vor veni după noi.”[7] Și așa a fost, numai că legea cu  pricina e mereu invocată de către cotropitori, nicidecum de sclavi…

[1] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[2] Citat de Graham Allison în cartea sa, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[3] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

 [4] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[5] Ulterior, el a revenit asupra acestei mărturisiri, negându-și  rădăcinile  gruzine.

[6] Graham Allison, Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?

[7] Tucidide (Atenienii către melieni, 416 î. Hr.), citat de Graham Allison în Capcana lui Tucidide: mai pot evita Statele Unite și China războiul?