Și cărțile pot avea destine nefericite

Cu filele netăiate. În călătoria mea de după-amiază prin București – traseul Casă-Cheiul Dâmboviței-Dealul Mitropoliei-Unirii-Piața Universității-Casă – am trecut pe lîngă mai multe tarabe cu cărți vechi, așezate în zona Sfîntul Gheorghe. Nu m-am oprit să cumpăr, pentru a evita bătaia de cap rezumată de întrebarea: unde dracuʼ să le mai pun și pe astea? Am văzut însă, în treacăt, Femeia la 30 de ani, romanul scris de Balzac în foileton și într-o asemenea viteză că nici el nu mai știe ce a publicat, dar și un Sadoveanu cu Frații Jderi.

La anticariatul Brătianu, prind ultimele minute dinaintea închiderii, cînd junele vînzător muta din mijlocul sălii dulapul cu broșuri staliniste. Descopăr Continentul URSS, cărțoiul din 1945, prin care Mitiță Constantinescu încerca să ne convingă ce mare și ce soră ne e Uniunea Sovietică. După un moment de ezitare, n-o cumpăr, convins poate și de gîndul că am deja acasă o întreagă literatură despre URSS, superputere cîntată de ai noștri, din oportunism sau din nevoie. Cumpăr pînă la urmă patru cărți, între care cea mai scumpă e una cu filele netăiate. Se numește Lăutarii noștri, se subintitulează Din trecutul lor și Schiță istorică asupra muzicei noastre naționalei corale cum și asupra altor feluri de muzici. A fost scrisă de C. Bobulescu, și tipărită la Naționala Jean Ionescu & C-o, București, 1922.
Prețul e 15 lei, dar eu o cumpăr cu 65 de lei, enorm pentru o cărticică. Are filele netăiate.

Cum dracu? mă întreb. Cartea a fost dată anticariatului de cineva spre a fi vîndută. Acel cineva să nu fi avut curiozitatea măcar s-o răsfoiască, drept pentru care ar fi trebuit să taie filele? Pe prima pagină a capitolului În loc de prefață, stă scris, cu o iscălitură interbelică, cum azi nu se mai practică Spintzi sau cam așa ceva, 29/VI. 1928. Va fi fost cumpărată cartea, apărută în 1922, de cineva în 1928? Dacă da, unde a stat pînă acum? De ce nici măcar n-a răsfoit-o nimeni? Cum s-o fi decis proprietarul s-o mărite? O fi chiar proprietarul, ceea ce mă îndoiesc, sau moștenitorii, în frunte cu văduva, care, după ce-ți dai duhul, face curat prin casă, aruncînd toate filele tale, cele sperate de tine a fi pașaport pentru neuitare, și vinde pe nimic cărțile tale, păstrate de tine ca ochii din cap?

Întrebări, întrebări…
Mi le pun de fiecare dată cînd o carte ajunge în mîinile mele, fie în postură de cititor la BAR, fie de cumpărător cu sarsanaua.
Întrebări din care se conturează un destin al cărților după tipărire nu mai puțin palpitant decît înainte de a fi scrise.

Un destin nefericit pentru cele mai multe. Cum să rămînă în veci o carte cu filele netăiate?
Pentru că Lăutarii noștri, dacă n-o cumpăram eu, așa rămînea cu filele netăiate.

*

Intrigi de nevastă. Maria Voichița, scrie Sadoveanu în Viața lui Ștefan cel Mare, lucrase încă de pe vremea cînd Ștefan cel Mare trăia,pentru ca Moldova să se închine turcilor, calculînd că într-o astfel de împrejurare, Alexăndrel, fiul cel mare al Domnitorului, va trebui să plece la Constantinopol, ca ostatec obligatoriu al Sultanului. Astfel se deschidea drumul către domnia lui Bogdan Vodă, zis și Orbul, fiul Voichiței. Alexăndrel moare la Constantinopol. Nu înainte de a avea un fiu, Ștefan, care oricînd putea pretinde scaunul de la Suceava.

Ce s-a întîmplat cu acest Ștefan? nu m-am întrebat, deși ar fi trebuit s-o fac. Citind Istoria lui Ștefan Cel Mare, scrisă de Iorga în 1904, pe înțelesul Poporului din 1904, aflu că Ștefan, fiul lui Alexăndrel, rămas la Constantinopol după moarea tatălui, e adus de turci și proclamat ca domn în locul lui Petru Rareș.
Am primit răspunsul!