Slavă Domnului că m-au luat drept italian!

Zi de vară la Amsterdam.
Cam ce-i la noi o zi de toamnă.
Stau la coadă la Anne Frank Huis, casa Annei Frank, în variantă olandeză. Clădirea în care s-a consumat clandestinitatea de 25 de luni – 1942-1944 – a uneia dintre cele mai cunoscute fetiţe din istoria lumii, împărţindu-şi faima cu Alice în Ţara Minunilor şi cu Scufiţa Roşie e unul dintre cele mai vizitate muzee de la Amsterdam. Poate şi pentru că oraşul n-are muzeele şi locurile istorice ale Londrei sau Parisului. Nici măcar ale Moscovei. E o coadă temeinică. Tocmai cînd îmi puneam întrebarea – de nuanţă filozofică – de ce vin turiştii în proporţie de masă la un asemenea muzeu? mă trezesc faţă în faţă cu domn de statură mijlocie, cuviincios îmbrăcat, cu gesturi îndulcite de timiditate.
— Sînteţi italian? – mă întreabă.
— Da! răspund, fără să clipesc.

Nu e nici o îndoială că sînt român. Şi dacă sînt român, nu e nici o îndoială că nu sînt italian. M-am grăbit să răspund astfel dintr-un automatism al personalităţii. S-a declanşat un mecanism asemănător surîsului la politicieni. Am avut la dispoziţie suficienţi ani pentru a descoperi cum reuşesc politicienii să surîdă instantaneu. Şi am ajuns la concluzia că-i vorba de un dispozitiv interior, în genul aparatului de fotografiat. Un cetăţean îi iese politicianului în cale. Un cetăţean e pentru un medic un posibil bolnav de diabet. Pentru un crocodil, e un posibil fel întîi, la un prînz de tip fast-food. Pentru un politician, un cetăţean e un posibil alegător. De aceea, nici un politician din lume nu-şi poate permite să supere un cetăţean. Politicianul întîlneşte într-o zi sute de cetăţeni. Fiecare dintre ei e cu o enormă disponibilitate de a tăifăsui cu un politician. Dacă ar angaja cu fiecare un dialog sincer, politicianul n-ar mai ajunge niciodată la Putere.
Ar ajunge la Spitalul 9.

Pentru a împăca şi capra şi varza, adică şi posibilul vot şi posibila sănătate mintală, orice politician mai acătării surîde în chip automat. Cum a întîlnit un cetăţean dînd semne că vrea să-l agaţe, pe buzele politicianului apare un surîs. Care surîs se propagă imediat la nivelul întregii feţe. Asemenea undei de şoc a unei explozii nucleare. Surîsul se declanşează imediat ce se semnalează în apropiere un cetăţean alegător. Aşa cum alarma se pune în funcţiune de îndată ce senzorii receptează mirosul unui gaz ucigător. Astfel, politicianul nu-şi vede periclitat votul cetăţeanului. Iar cetăţeanul se desparte de el încîntat de cît de popular e politicianul.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Pagini: 1 2 3

2 comentarii pentru articolul „Slavă Domnului că m-au luat drept italian!”

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Liberalismul prost înțeles într-o țară deznădăjduită și păcatul repetat de a ne face chip cioplit