Șoricelul Aurescu aleargă după ursul Lavrov

Ministerul Afacerilor Externe român a comunicat Ambasadorului Federației Ruse în România, pe când acesta tocmai serba Ziua Națională a țării sale, că a decis reducerea personalului ambasadei ruse cu câteva zeci de persoane. Acestora, altminteri nenominalizate, nu li s-a putut reproșa încălcarea vreunei prevederi a dreptului internațional sau desfășurarea de activități ostile României, incompatibile cu statutul diplomatic. Motivul invocat a fost acela că la București se află prea mulți diplomați ruși față de numărul diplomaților români acreditați la Moscova.

Rusiei i s-a dat un „generos” ultimatum de treizeci de zile pentru a aduce la îndeplinire această decizie. O decizie care este mai mult decât o crimă (crima poate fi comisă și neintenționat). Este o greșeală (fapt culpabil – neglijență, imprudență ori de-a dreptul, provocare) cu consecințe pe termen lung, exclusiv negative pentru decident (sau mai exact pentru țara care a pus pe capul micuțului – la propriu și la figurat – ministru de externe român o pălărie mult prea mare). Avem de a face cu o ofensă inutilă și riscantă adusă unui stat vecin și puternic, cu care (cel puțin oficial) nu suntem (încă) în război.   

La aflarea acestui nou act de bravură al diplomației românești iohannisto-auresciene, s-au găsit unii care să filosofeze spunând că este mai riscant să fii îngăduitor cu politicile neo-imperialiste ale Rusiei, deschizându-le astfel poarta către izbândă, decât să li te opui prin toate mijloacele aflate la dispoziție. Se sugerează astfel că atitudinile de factură conciliatoristă sunt mai periculoase și mai păguboase, decât opoziția fermă față de pretențiile hegemoniste; opoziție ce se cere manifestată încă de la debutul acestora, înainte ca ele să fi ocupat prea mult teren.

Fără a intra aici și acum în analiza speței, mult mai complexă decât apare în propaganda de război a Occidentului colectiv la care și România a aderat, putem accepta că principial, într-adevăr, conciliatorismul este de respins. A ține piept samavolniciilor, agresivității, șovinismelor și ambițiilor hegemonice, înseamnă, însă, să recurgi la măsuri eficiente, iar nu la ofense. Ofensa este arma prostului și a neputinciosului.
Apoi, orice decizie trebuie apreciată după cum este legală, justă și oportună.

Măsura luată de MAE este legală în ordinea de drept internațional. Ea este permisă de Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state. Este vorba despre acea convenție pe care Rusia, din câte se vede, o respectă, în timp ce SUA și multe state membre ale UE și NATO o încalcă zilnic în relația cu România.

Nu orice este legal este și just. În condițiile date, deși legală, măsura nu este justă; adică este inechitabilă. Să impui reducerea personalului unei ambasade care respectă dreptul internațional pe teritoriul român, și să îl lași intact pe cel aflat într-o disproporție mult mai mare cu personalul ambasadelor române din statele care încalcă dreptul internațional în relațiile cu România, este injust.

V-ați întrebat cât personal are Ambasada SUA în România și cât are Ambasada României în SUA? Este o disproporție enormă. A face o atare observație nu înseamnă a sugera ca România, în exercitarea dreptului pe care i-l dă Convenția de la Viena, să procedeze la a impune și reducerea personalului ambasadei americane. Ar fi suficient să ceară ambasadorului SUA și colaboratorilor săi, precum și altor diplomați din statele membre NATO și UE, să respecte acea Convenție, măcar la nivelul la care o face Rusia.

Pe de altă parte, disparitățile dintre dotarea cu personal a diferitelor misiuni diplomatice străine din România și a celor românești din străinătate reflectă și disproporția între economiile noastre, una având capacitatea financiară de a întreține o ambasadă mult mai mare decât alta. Faptul că o mare putere își folosește banii pentru a acoperi cheltuielile unei misiuni diplomatice mari în țara noastră ar trebui să ne bucure. Aceasta, însă, numai atât timp cât personalul misiunii respective este folosit pentru consolidarea relațiilor bilaterale, iar nu pentru a ne da lecții și instrucțiuni de comportament, amestecându-se în politica noastră internă și violându-ne suveranitatea, ori pentru a susține de pe teritoriul nostru războaie în vecinătatea noastră.

În plus, este un gest de rea credință acela de a invoca disproporția între personalul misiunilor diplomatice, atunci când tu însuți ai luat decizia greșită de a reduce reprezentarea ta diplomatică în Rusia, mizând totul pe cartea alianțelor occidentale și renunțând practic la o politică de vecinătate suverană. După ce am cedat aproape exclusiv SUA și anumitor state europene dreptul de a dialoga cu Rusia în numele nostru și despre noi, dar fără știrea noastră, fără noi și nu pentru noi, acum vrem să interzicem și Rusiei să dialogheze cu noi, la nivelul pe care ea îl consideră necesar. Când unii vor să ordone iar alții să dialogheze, nu avem dreptul să confundăm verbul „a ordona” cu verbul „a dialoga”.

Ajunși în acest punct, „trompetele atlanticiste” ne cântă melodia ale cărei versuri spun că este mai bine să primim ordine de la Occidentul colectiv decât de la Rusia imperială. Aceasta este o alegere de slugă. Numai sluga congenitală crede că singura sa libertate de opțiune se referă la alegerea stăpânului. România nu între jugul răsăritean și cel apusean trebuie să aleagă. Singura sa opțiune valabilă și demnă este aceea de a-și apăra independența și suveranitatea, respingând sclavia și pe cel care dorește să o pună în jug, indiferent cine este acesta.

O astfel de atitudine nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune existența alianțelor. Nu avem dreptul să confundăm, însă, substantivul „parteneriat” cu substantivul „protectorat” sau substantivul „alianță” cu substantivele „vasalitate” / „aservire”.

Nu mai puțin ineptă este și zicerea care îi trimite pe cei ce se opun la ofensarea și provocarea Rusiei, să se ducă spre a locui în Rusia. A te opune necugetaților care vor să îl trezească pe ursul care doarme dând cu pietre în el, nu înseamnă că dorești să dormi cu ursul în bârlog.

Astfel de formule teribiliste sau aderarea la ele exprimă alienarea de masă subsecventă practicării îndelungate a comunicării virtuale. Pe Facebook nu se mai face diferență între înțelept și prostul satului. Numai pentru faptul că se bagă nesancționat în vorba înțeleptului prostul ajunge a crede că el este purtătorul adevărului. Or, politica externă este reală, tot așa cum sunt și consecințele sale resimțite de milioane și sute de milioane de trestii gânditoare. Ea nu se face pe internet și prin rețelele sociale virtuale, sau conform cutumelor acestora.

Trecând peste legalitate și echitate, în cazul deciziei MAE despre care vorbim aici ne aflăm în prezența unei măsuri inoportune. Poate că echilibrul dintre dotarea cu personal a misiunilor diplomatice rusă și română ar fi trebuit ajustat, dar cu certitudine nu în acest moment. De ce nu acum? Pentru că acum avem o serie de alte tensiuni reale între noi, ce trebuie calmate iar nu întețite prin gesturi care nu produc nimic în afara iritării. Și mai ales întrucât, atunci când războiul bântuie în preajma ta, diplomația trebuie consolidată, inclusiv prin sporirea personalului diplomatic, iar nu redusă.

Când alte țări din vecinătatea noastră imediată și apropiată se oferă să medieze sau să faciliteze pacea în Ucraina, ceea ce le va aduce, după război, imense avantaje, inclusiv în defavoarea României, noi vrem să adăugăm războiului în care ne găsim de facto, un război diplomatic de jure.

Ce am câștigat cu asta? Ce pierdeam dacă nu o făceam? Ce am pierdut făcând-o? (Veți afla în curând cu precizie, căci marile puteri nu lasă mult timp până la retaliere.) Ce am fi câștigat dacă nu o făceam?

Așa se judecă în politica reală și responsabilă, iar nu măsurând steril moralitatea marilor puteri, care totdeauna și pretutindeni s-au purtat la fel, și nu procedând ca șoarecele cuprins de un furor etilic care aleargă după motan să îl sodomizeze.

De data asta șoricelul Aurescu, furios la auzul declarației ambasadorului rus potrivit căreia România se comportă mai civilizat cu Rusia decât alți membri NATO, și speriat că de aceea loialitatea sa față de cei de la care speră obținerea vreunei sinecure internaționale va fi pusă la îndoială, s-a repezit să îl sodomizeze pe ursul Lavrov. Să sperăm, pentru Aurescu și pentru România, că nu îl va prinde.