Spovedanie, la vârsta trădărilor…

Am încă ochii „împerdelați de somn”[1] în dimineața aceasta searbădă și fără contur. Cercetez apatic lucrurile dimprejur, deși le știu pe de rost, mă însoțesc aici dintotdeauna. Dau cu ochii de roba atârnată în cuier, o bucată de pânză neagră, relicvă a unui vis de demult. Dintr-o altă viață, parcă… Cu câte iluzii plecasem din facultate atunci, în 1987… Îmi pusesem în cap să răstorn lumea, s-o modelez după tiparul strâmt și auster al legii penale. Bazaconii de tinerețe bolborositoare și periculoasă; mincinoasă, adică. De aceea cred că dascălii noștri greșiseră nepregătindu-ne și pentru realitatea ce ne aștepta dincolo de ușa amfiteatrului ca o fiară flămândă și haină. Astfel mă trezisem față în față cu colții ascuțiți ai dihaniei, naiv și exaltat. Măcar de aș fi luat aminte la avertismentul lui Adam Smith, care ne atenționase odinioară că „oriunde există o mare proprietate, există şi o mare inegalitate. Pentru un singur om foarte bogat trebuie să existe cel puţin cinci sute de săraci, iar averile unora înseamnă lipsuri pentru cei mai mulţi. Averea bogaţilor stârneşte indignarea săracilor, care sunt, adesea, atât conduşi de nevoi, cât şi îmboldiţi de invidie să le invadeze acestora posesiunile. Şi doar sub oblăduirea magistratului civil poate dormi măcar o noapte liniştit proprietarul acelei proprietăţi valoroase, care este obţinută prin munca multor ani sau poate chiar a mai multor generaţii succesive. El este înconjurat, în orice moment, de duşmani necunoscuţi, pe care, deşi nu i-a provocat niciodată, nu-i poate potoli şi de a căror nedreptate nu poate fi apărat decât de braţul puternic al magistratului civil, ţinut mereu sus pentru a o pedepsi.”[2] Vasăzică, originea magistratului aici trebuie căutată, iar nu într-o descendență divină, sacrosanctă, cum ne învățaseră profesorii de la Drept. Numai că, în România anilor aceia minuțios planificați, proprietarii dispăruseră înghițiți de cruda istorie, ce dacă avuția națională aparținea întregului popor, devenit printr-o scamatorie propagandistică proprietar, producător și beneficiar?! Așadar, parafrazându-l pe celebrul filosof scoțian, magistratul comunist avea rolul de a asigura liniștea clasei conducătoare, iar nu de a înfăptui justiția… Și nu oricum, ci partinic, fiindcă aflasem că în urmă cu „vreo opt sute de ani, orologiile bisericilor şi cocoşii anunţau justiţiei ora exactă. Acum nu mai existau cocoşi, iar orologiul era în slujba «Securităţii»… Justiţie nu mai exista.”[3] În demența dezlănțuită în anii ’50 de către cotropitorul sovietic, „mulţi au suportat cu stoicism ani de temniţă. Sufereau, dar se realizau.(…) Partidul da vieţii lor un sens şi certitudini, întocmai ca biserica pe vremuri.”[4] Slavă Domnului că soarta se vădise a fi generoasă cu mine și mă adusese pe pământ la capătul sângeroasei epurări pe criterii ideologice, ferindu-mă de orori neînchipuite azi.

Dar ceva se fisurase înlăuntru-mi, mă hrănisem prea mult din amăgirile studențești. Când mă copilărisem, de pildă, să arestez un nepot de mahăr local, niciun milițian nu se arătase suficient de curajos ca să-l prindă pe infractor, care nici nu încerca să se ascundă… La scurt timp, scoși din sărite de gestul meu de frondă, șefii de la județ mi-au cerut dosarul și răzmerița judiciară s-a sfârșit previzibil… Ca și altădată, când niște ciobani avuseseră nesăbuința să-i cheme în judecată pe burjuii roșii din zonă, unul dintre ei și cursant la „Ștefan Gheorghiu”… Geaba m-am străduit să-i înfund, din postura de procuror de ședință, pe agresorii din nestemata și impenetrabila rezervă de cadre a partidului unic… A fost îndeajuns ca între două termene să fie șterpelit un proces-verbal de la comisia de judecată și cu asta, basta, viciul de procedură a hotărât verdictul.

Epocile s-au schimbat violent, nu și năravurile, mereu și mereu în câștigul „marilor proprietari”, așa încât recursul la învățămintele smithoniene era obligatoriu. Ne întorceam inconștienți și smintiți la perioada ante și interbelică, în ciuda faptului că Belu Zilber ne prevenise ironic și lucid, dezvăluindu-i moravurile judiciare: „Comandantul, un ofiţer care nu mai risca o avansare, accepta, contra ceva bani şi cadouri, să stau de vorbă ore întregi cu familia şi prietenii pe o bancă în afara închisorii, o dată sau de două ori pe săptămână. Comisarul regal, bineînţeles tot contra ceva bani, da autorizaţia să citim cărţi ca Statul și revoluţia sau Capitalul. Deşi aveam zilnic mâncare cu carne, aveam dreptul să primim de afară orice fel de bunătăţi. O dată am primit şi un butoiaş cu vin. (Prin 1935-1936, regimul s-a înăsprit.) Uneori, în cursul celor peste şase ani de anchetă, m-am gândit cu regret la această epocă patriarhală a justiţiei de clasă, în care un mare proces de spionaj, cu un munte de probe împotriva acuzaţilor, s-a putut ancheta şi judeca în văzul şi auzul lumii. Erau conducătorii burgheziei româneşti democraţi şi respectau legile democraţiei? Desigur că nu, dar erau siguri de puterea lor. Când le-a fost frică, au asasinat şi ei.”[5] Și excursul despre lupanarele justiției din secolul trecut nu se termina aici, fostul condamnat politic făcând iarăși o mărturisire în stare să ne înțelegem mai bine prezentul: „Până în 1945 am fost convins că, în toate procesele politice, sentinţele erau dictate de ministrul de Interne sau, cel puţin, de Siguranţa Generală. După 23 August 1944 am aflat că nici instanţele civile, nici cele militare nu primeau dispoziţii dacă să condamne sau la cât să condamne. De aceea, cu bani şi intervenţii se puteau corupe mulţi judecători. Uneori cumsecădenia, sentimentalismul ori convingerile unor judecători au dus la achitări pentru activităţi interzise, pedepsite de lege.

La prima instanţă, am fost condamnat numai la 5 ani temniţă grea, fiindcă judecătorii – mi-a spus-o chiar generalul preşedinte al completului de judecată – avuseseră îndoieli asupra activităţii mele. Cu intervenţii şi bani, familia mea a reuşit să caseze sentinţa. În 1932 am fost achitat, Victor Aradi m-a urmat în libertate, după un an.

Unul dintre cei care au cerut revizuirea sentinţei a fost maiorul Alexandru Petrescu. Nu mi-a făcut un hatâr. Fiind procuror la Consiliul de Revizie al Armatei, a ajuns la concluzia că trebuia să fiu judecat de instanţele civile, nu de cele militare. Mi-a spus chiar el că totdeauna judecase după conştiinţa lui. Este drept că, din când în când, lua şi bani – asta nu mi-a spus-o el – , dar nu se depărta de dreptate şi omenie. Acel Alexandru Petrescu, după 1944, de astă dată general, a trimis la glonţ sau la ani grei de temniţă oameni de a căror nevinovăţie era convins. Dacă n-ar fi fost decât împuşcarea celor trei ingineri de la canal, şi încă ar fi suficient pentru a fi scos din rândul oamenilor.”[6]

Ușor-ușor, lecțiile de istorie primite cu fiecare an de libertate postcomunistă, deopotrivă cu implementarea noilor sloganuri juridice comunitare importate din Apusul din ce în ce mai scăpătat, îmi destrămau vălul ce-mi acoperise privirea. Aidoma burghezilor și comuniștilor, capitaliștii propășirii globaliste și-au anexat fățiș justiția, folosind-o demagogic în bătălia politică. Procesul penal a devenit arma cea mai eficientă în aranjarea și rearanjarea majorităților guvernamentale și parlamentare în afara cabinelor de vot, deodată cu sporirea influenței Serviciilor Secrete, recunoscute la final ca stăpânele absolute și discreționare ale coloniei de la gurile Dunării. Nu ne mai ajungeau victimele magistraților-călăi purpurii, acum ne-am apucat să umplem pușcăriile și cu nevinovați distribuiți în filme oribile, sub stindardul nu al luptei de clasă, ci al luptei împotriva corupției. Ehe, și „toată viaţa am învăţat că judecătorii condamnă numai vinovaţi, dar nu actori…”[7] Dar cui îi pasă însă de idiosincrasiile unora ca mine? Moda turnătoriei a revenit în forță pe meleagurile clevetirilor neobosite și cu subînțeles, doar îi moștenim, cu vicii cu tot, pe romani, despre care Vintilă Horia depune o mărturie lămuritoare: „Un sclav delator are dreptul să primească a opta parte din avutul stăpânului, dacă se consideră că delațiunea lui a fost adevărată. Este mijlocul cel mai sigur de a face avere, cel mai uşor, şi se practică delaţiunea mai mult decât sporturile.”[8] La noi, abjectul sport s-a transformat cu iuțeală într-o adevărată „Daciadă” și justiția ultimului deceniu are ca simbol denunțătorul, iar nu zeița al cărei nume s-a pierdut în vrajba cotidiană, infectată și de virusul haștagismului cretin. „Este oare cu putinţă ca un să zeu să moară? Un zeu, printre atâția alții, de ce nu s-ar retrage din faţa proslăvirii obosite a oamenilor? Zeii mor împreună cu ultimii lor fideli. Zei noi se nasc probabil printre noi, fără ca noi să ne dăm seama. Nu aşteaptă decât un nume pentru ca oamenii să li se închine.”[9] De ce nu, în definitiv și zeii mor, dar o ditamai tragedia o observi abia „la vârsta pe care o am eu astăzi. Vârsta la care eşti trădat şi la care începi să trădezi fără remuşcări.”[10] Înșelat de perfida Themis, am azvârlit veștmântul de acuzator public și l-am îmbrăcat pe cel de paraclet al proscrișilor, îndestui inocenți ca inculpați, dar lunecați în dizgrația efemerilor stăpâni politici. Izbit în moalele tărtăcuței de atâtea nedreptăți și dezamăgit perpetuu, m-am scuturat definitiv de gândul împovărător că îmi trădasem menirea juvenilă de vânător de răufăcători. Astfel eliberat, m-am despărțit și de regretul ce-mi coclea inima – acela de a sta în banca avocaților, iar nu a procurorilor. Eram chit, căci erorile judiciare, ca și violarea imparțialității, a propriilor convingeri, ca și mistificarea judecății nu vor pieri vreodată și nevoia de apărător al celor prigoniți nu se va stinge nicicând. În pofida loviturilor încasate de la unii „onorabili” despuiați de demnitate profesională, nu le-aș dori acestor odioși impostori să simtă ce înseamnă să-ți petreci clientul la beci în absența probelor de vinovăție. E mai rău decât o tortură, credeți-mă, nu-i chin mai neîndurător ! Imaginați-vă că ești condamnat să trăiești vecinic laolaltă cu stafia visului ce ți s-a furat samavolnic…

Habar n-am cum s-a scurs ziua, s-a înnoptat de-a binelea și roba nu se mai zărește în negura ce m-a năpădit, „cerul e de bitum, stelele cad ca în Apocalips, mânia lui Dumnezeu se dărâmă peste noi de dimineața până seara.”[11] Pandemia a picat peste justiție ca o năpastă, siluind-o la izolare și la vulgare stări de urgență, de alertă , la un arbitrar scandalos…

[1] Gala Galaction, Jurnal
[2] Adam Smith, Avuția națiunilor
[3] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber
[4] Ibidem
[5] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber
[6] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber
[7] Ibidem
[8] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Gala Galaction, Jurnal