Spre satisfacția regimului Ceaușescu scriitorii se defăimau reciproc

Am găsit prin foldere un eseu scris înainte de 1989 (cînd făceam critică și istorie literară curentă) despre felul în care literatura română se vede pe ea însăși. Se intitulează Literatura la persoana întîi și are drept izvor o realitate literară de la vremea respectivă, astfel surprinsă de mine chiar din primele rînduri ale textului:

„S-a observat mai puţin, dar mai ales în domeniul prozei, literatura reflectată de către literatură tentează pe mulţi autori. Lăsînd la o parte jurnalele de scriitori, false sau adevărate (Viaţa ca o paradă, Marin Preda, Caietele Princepelui, Eugen Barbu, Sub camuflaj, Maria Banuş, Voce şi val, Veronica Porumbacu), la a căror clasificare în compartimente literare critica din ultimul timp depune remarcabile strădanii, lucrările în care, prin cîteva sau mai multe pagini, prin personajul principal sau prin altele, secundare, literatura se reflectă pe ea însăşi sînt destul de multe la noi. Marele singuratec, Principele, aruncă o scurtă dar pătrunzătoare ochire, de cîteva pagini, şi asupra lumii scriitoriceşti. Chiril Merişor, eroul din Galeria cu viţă sălbatică, romanul de succes al lui Constantin Țoiu, e redactor de editură, are ca şef pe un cunoscut poet academician, şi o mare parte din timpul său e consacrată strictelor evenimente literare. Supravieţuirea I şi Supravieţuirea II ale lui Radu Cosaşu au ca problematică formarea unui tînăr condeier în condiţiile unei puternice atracţii pentru politică. Nesfîrşitele primejdii de Mircea Horia Simionescu e romanul uni roman care se scrie. În «Frumoşii nebuni ai marilor oraşe», unul dintre romanticii eroi este poet şi-şi publică versurile la radio. Într-o atmosferă cultural-literară din anii ʼ55 se învîrt şi eroii lui Aurel Dragoş Munteanu din Marile iubiri. La toate acestea trebuie să adăugăm Caloianul, roman consacrat în întregime unui scriitor.”

Lectura literaturii despre ea însăși are drept concluzie din partea mea:

„În cîteva mari romane ale ultimei perioade, se pot întîlni pagini care zăbovesc asupra lumii literare, văzută chiorîş. Lumea noastră literară nefiind pictată cu prea mare bunăvoinţă, e greu de stabilit dacă resortul acestor pagini stă în atracţia pentru un mediu pitoresc cum e cel al scriitorilor sau în plăcerea autorilor de a-şi fixa confraţii, pentru eternitate, într-un veninos insectar satiric. Excepînd Principele, unde nevolnicii grămătici se justifică în ansamblul omogen al creaţiei, asemenea pagini sînt de circumstanţă în romanele amintite, nu depăşesc cadrul unor farse pe care şi le fac unii altora scriitorii noştri contemporani. ”

Nu știu cum e acum, pentru că nu urmăresc viața literară, mult mai interesantă părîndu-mi-se viața politică. La vremea respectivă, în regimul Ceaușescu, scriitorii se răfuiau caricaturizîndu-se reciproc în romane și memorii. Scriitorii erau văzuți de regim ca o categorie profesională primejdioasă prin influența posibilă asupra cititorului ,diferită de cea dorită de Partid. Atent la acest fenomen, deși eram redactor șef adjunct la Viața studențească și Amfiteatru, n-am stat prea mult pe gînduri înainte de a semnala că defăimarea reciprocă a scriitorilor pica bine regimului, care avea nevoie de imaginea unor scriitori vecini cu huliganismul:

„Ochiul sarcastic cu care scriitorul român îşi vede uneori confraţii nu rămîne fără urmări interesante pentru o imagine robot a scriitorului român. Scriitorul român contemporan e văzut astfel ca beţiv, laş, năstruşnic, sforăitor, demagog, om al tuturor compromisurilor, gata să-i ia prietenului nevasta sau să se urce pe masă în vederea unui discurs estetic. E lesne de înţeles că în felul acesta scriitorul român e văzut în momentele sale exterioare, accidentale, o pudică reţinere făcînd ca aspecte esenţiale ale vieţii scriitoriceşti, lupta cu materia, chinuitoarele probleme ale creaţiei, nopţile pierdute asupra manuscrisului, să nu apară în paginile dedicate vieţii literare. E o imagine parţială, subiectiv-pătimaşă şi cititorul bine intenţionat o înţelege, fără a trage grăbita concluzie că scriitorii români sînt în realitate aşa cum îi descriu confraţii lor. Dar proliferarea unor asemenea imagini riscă pînă la urmă să creeze în rîndul publicului larg, al altor categorii sociale primejdioasa prejudecată pentru statutul şi rolul scriitorului că viaţa unui scriitor e o lungă înşiruire de petreceri, de poze apărute în revistele literare, de onorarii mari încasate pentru muncă puţină, dar mai ales prejudecata scriitorului-bufon, giumbuşlucar, lipsit de orice credinţă morală sau politică.”