Marcel Ciolacu: Îmi voi pune mandatul pe masă în Parlament pentru reforme și dreptate socială

Ștefan Mitroi și veșnicia satului teleormănean

Când m-am născut eu, veșnicia satului în care destinul avea să mă arunce zorit și fără să mă întrebe, era mai în etate cu vreo cinci ani decât cea a Siliștei teleormănene. Adică locul venirii pe lume a scriitorului Ștefan Mitroi, căruia i s-a năzărit nitam-nisam să adune într-o carte niște poze alb-negre de demult. Nu chiar din vremurile în care puricii se potcoveau cu ocale de fier, iar plopii rodeau mere, dar cam pe-acolo. Ce enormitate și pe mine să zic nitam-nisam, ce m-o fi apucat ? Fiindcă dorul, dorul nevindecat de obârșie l-a îmboldit pe conjudețeanul meu să săvârșească, în eternitatea  tușului tipografic, tulburătoarea lucrare. Un alean nu doar de bătătura natală, ci și de oamenii  de atunci, pe care trezitorul lor la viața de acum avea nesăbuința să creadă că  „rămân mereu tineri și ei, pentru a băga de seamă, mai apoi, că pășesc mai încet, că vorbesc mai încet, că le încetinesc toate: privirea, auzul, ținerea de minte, bucuriile, cheful de viață.

După care trecea câte o înmormântare în locul fiecăruia dintre ei, împrejurare în care drumul pe care treceau devenea ultimul drum. Dar numai cât treceau ei.

Se întorcea, după ce se îndepărta mortul, la ce era el mai înainte. Despre drum zic. Și bine făcea, cum bine făceau și morții că se îndepărtau, ca să facă loc nunților, ce erau mai dese decât înmormântările. Și chiar mai vesele. Cu mult.

Veșnicia se amesteca doar cu nunțile. Lăsa pe seama morților cealaltă veșnicie, din cimitir, cu care nu-i plăcea niciunui copil să se joace. Ei, da! Abia aștepta să se ivească o astfel de ocazie. (…)

Aproape după fiecare nuntă venea, mai devreme sau mai târziu, botezul unui copil. Nu lipseau niciodată, așa cum se întâmplase în cazul lui Stalin, nașii. Sau cum s-ar fi întâmplat dacă se numeau Churchill, Kennedy, Gagarin, Josefina, Maica Tereza sau Tito.

La noi, pe nașii de botez îi chema Ion, Maria, Gheorghe, Mihai, Dumitru, Florea, Floarea, Anghel, Tudor, Ștefan,  Constantin, Elena, Tudose, Macarie, Petre, Aurica, Vasile. Acestea erau numele cel mai des întâlnite. Ar fi fost de ajuns doar Ion și Maria. Sau Floarea și Petre. Pentru toții copiii ce trebuiau botezați. Și erau mulți. Nu s-ar fi încurcat, și dacă-i chema pe toți la fel, niciodată între ei. Ceilalți știau bine care e un Ion, care altul. Însă mai bine decât toți știa care Ion este însuși Ion, oricâți de Ion ar fi existat. Și exista aproape la fiecare casă câte unul. Culmea e că ei își ziceau doar la școală și la armată pe nume. Le erau parcă mai la îndemână poreclele. Ca să primești o poreclă, nu trebuia să fii vârât în cristelniță. Și nici să mergi cu plocon la cel ce te botezase.(…)

Era mare grămada cu porecle. Întindeai mâna și luai. Pe oricare dintre ele o nimereai, era bună de purtat. Cât erai viu. Că mai încolo, la cimitir, te întorceai la numele din hârtii. Pe care, deși de puține ori folosit în viață, nu puteai să-l uiți, fiindcă ți-l scriau cu litere de-o șchioapă pe cruce. Chiar și ălora care nu știau să citească. Și erau destui  care nu știau.

Însă numai de citit nu le ardea lor acolo. Îi dezvăța veșnicia aia cu care nu-i plăcea nimănui să se joace de tot ce-i învățase veșnicia cealaltă, vie, din sat.

Să nu fii atent la trecerea timpului, să te faci că nu-l vezi când trece! Cu lucrul acesta îți împuia veșnicia dinafara cimitirului capul.”[1]  Da’ parcă poți să-ți bagi în tărtăcuță ditamai scorneala cu neveșnicia ? Ete-na, că nu poți, așa că te uitai cu ochi de copil la „domnul Titi, profesorul de matematică, rămas din cauza bolii schilod, cum trecea la ore fixe pe șosea. Dădea ora exactă cu bastonul, izbind în liniștea groasă a după-amiezilor geroase de iarnă, când  îngheța totul, până și sufletu-n om, mai puțin timpul ce curgea nepăsător mai departe. Îi ducea, tot curgând așa, pe oameni dinspre tinerețe spre bătrânețe, iar dinspre bătrânețe spre moarte.

Veneau însă alți oameni tineri în locul celor bătrâni.

Erau la puterea nunțile. Era la putere viața. Veșnicia din satul meu ajunsese în floarea vârstei. Părea de-o seamă cu părinții mei. Cu Nelu Croitoru și nevastă-sa Onica, de lângă ulița pe care mergeam vara la gârlă. Cu Gheorghe Ulmeanu, ce trimisese telegramă din armată, ca să-i anunțe pe ai săi că e mort, pentru a se întoarce, o zi mai târziu, acasă, unde se adunase întregul sat să-l jelească. Doamne, ce nătărău! Cu ce își găsise să glumească!

Până și cu el era de aceeași vârstă veșnicia. Cu el și soața sa, Miala, datorită căreia dăduse el înmormântarea pe nuntă. O nuntă mititică, săracă, înghesuită în casa lor cu numai două  odăi. Una pentru lăutari, alta pentru invitați.

Așa erau nunțile pe vremea tinereții veșniciei, mici, ca să nu ocupe tot drumul, când se întorceau mirii de la biserică. Era posibil să apară din sensul opus o înmormântare. Trebuia să-i facă loc. Treceau una pe lângă alta fără să se deranjeze. Ba chiar își dădeau bună ziua, deși numai ziua uneia era bună.

Ia uite, domnule, ziceau unii dintre cei ce priveau de departe. Înmormântare cu lăutari! Să măi spună cineva că nu e bine să mori!

Cum să nu fie? Era bine! Chiar bine rău! D-asta se și grăbeau oamenii să moară. Doar nu de proști.

Era leat cu toată lumea din sat veșnicia. Nu era om despre care să nu zici că seamănă cu ea. Că este chiar ea, așa cum ziceam eu despre doamna învățătoare Bălțatu, când o vedeam apărând pe linie. Și când o vedeam, dimineața la școală, pășind printre băncile în care stăteam noi, elevii, întrebându-ne dacă vom semăna și noi într-o zi cu veșnicia. Semănam încă de pe atunci, dar nu știam încă. Aveam să aflăm curând.”[2] Iar ca veșnicia aia  să n-aibă moarte, s-a nimerit Opriș, pozarul, „omul cu care semăna veșnicia cel mai mult. Umbla zi de zi prin sat cu aparatul de fotografiat la gât. Hai să-ți fac o poză, zicea. Că era înmormântare, că era nuntă, n-avea încotro, se oprea ca s-o fotografieze Opriș. Se ducea până la buza gropii după mort, așa cum se ducea până la marginea cristelniței după copilul ce urma să fie botezat.

Nu exista om în sat care să nu fi fost pozat de Opriș. Pe unii îi condusese, din poză în poză, de la cristelniță până la groapă. Credeam că el era omul care învățase de la veșnicie cel mai mult. Cum să nu îmbătrânească, în primul rând. Adică tocmai ceea ce el s-a apucat să facă în fiecare zi, încă de când era tânăr.

Într-o duminică, timpul, după care mă uitam mereu pe furiș, mi s-a arătat sub chipul unui  necunoscut ce venea încet pe drum. Totul era încetinit la el. Și lumina ochilor. Și vocea. Și auzul. Și mișcarea mâinilor. Și râsul. L-am recunoscut după aparatul de fotografiat de la piept.

Era  Opriș. Îmbătrânise.

Am băgat de seamă atunci că îmbătrâniseră toți. Și Leana lui Țeapă, nora Anghilinei, femeia ce-mi tăiase buricul cu secera după ce mă născusem. Moașa mea, cum ar veni. Îmbătrânise și Stan, soțul Leanei. Și Mitică al lui Nae. Și Niculae Budirincă. Și Marin Buturugă. Și părinții mei. Moașă-sa pe gheață de viață! cum îi plăcea lui tataie Gheorghe să spună, când venea pe ditamai viscolul pe la noi și dădea pe gât țuica din paharul pe care i-l întindea mama.

Cu viscolul celălalt, al timpului, avea el ce avea. Mie îmi plăceau amândouă.

Nițel mai târziu, într-o primăvară, am auzit-o pe Miala întrebând ( cum oi fi auzit-o, nu știu, că eram departe de sat):

Pentru cine  bate clopotul, fată?

Cum, n-ai aflat? i-a răspuns de peste gard fata. Adică Leana, ce se sprijinea de ani buni în baston. A murit Opriș pozarul!

Se găseau prin toate casele din sat pozele făcute de el. Și erau toate pozele pline de oameni care nu mai erau. Veșnicia avea chipul fiecăruia dintre ei.

Și, deodată, s-a căscat un gol mare în urmă.  Niciun strop de tinerețe în locul tinereții celor bătrâni.

Adică îi era scris și veșniciei  să moară?

Tot ce se naște e sortit să urmeze această cale!  Veșnicia, vorbesc despre cea de la mine din sat, își va da curând obștescul sfârșit.

Dar va continua să trăiască. În pozele lui nea Opriș. Numai să nu-i dea timpului prin gând să treacă într-o bună zi și prin ele.”[3]

Stai liniștit, prieten drag, că timpul ăla hain are ce are cu oamenii, nicidecum cu fotografiile ! Ele vor rămâne de-a pururea, deh, cât o fi de-a pururea omenirea asta zărghită  și hotărâtă să-și vină singură de hac ! Până  una, alta, mă zgâiesc la pozele  lui nea Opriș și-mi șterg lacrimile pornite să-mi potopească ființa, strivită  de aducerile aminte ale vârstei de lapte. Păi, zău de te mint, imaginile ce mi se tot plimbă prin dreptul ochilor tremurânzi seamănă  leit cu cele din Islazul copilăriei  mele și  nu numai ! Ptiu,  drace, chiar că  nu mi-a trecut vreodată prin scăfârlie  că veșnicia satului tău e soră geamănă  cu a Islazului bunicilor mei !…

 

[1] Ștefan Mitroi, inspirat de pozele lui nea Opriș, O scurtă istorie a veșniciei

[2] Ștefan Mitroi, inspirat de pozele lui nea Opriș, O scurtă istorie a veșniciei

[3] Ștefan Mitroi, inspirat de pozele lui nea Opriș, O scurtă istorie a veșniciei


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *