Științe patologice

În timpurile moderne și într-o societate avansată, ca a noastră, se cere ca orice activitate să se desfășoare conform normelor și protocoalelor elaborate de specialiști și experți la cel mai înalt nivel în conformitate cu cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii. Dar care sunt acele cuceriri și de unde ne luăm certitudinea că a fi cel mai nou/de ultimă generație înseamnă automat a fi și cel mai bun, cel corect și adecvat scopului? Care este canalul pe care vine fluxul de informații pertinente și cum face el față refluxului, cum se impune curentelor aflate pe contrasens ori pe alături cu drumul? Putem pretinde că tot ce este declarat a fi știință înseamnă neapărat acumularea de cunoștințe utile, valabile și durabile, sau se mai interpun și mofturi trecătoare?

Oriunde am arunca priviri în timp și spațiu, putem constata același lucru: cunoașterea e una, știința e cu totul altceva. Una o precede pe cealaltă. Una include mai multe întrebări, cealaltă, mai multe răspunsuri. Și totuși, ele nu pot sau n-ar trebui să existe separat. Atunci, la începuturi, am fost izgoniți din rai pe motiv că ne-am însușit cunoașterea. Treptat, am început a ști, dar de-a lungul timpului am încurcat borcanele de-atâtea ori, încât nu odată a fost cât pe ce să ne punem specia în pericol. Dicționarele definesc știința ca fiind o „activitate de cercetare într-un anumit domeniu, capabilă să livreze cunoștințe temeinice, corecte (precise), considerate a fi sigure (de încredere)”. Așa să fi decurs lucrurile mereu? Chiar nu s-a greșit niciodată? Și dacă da, cu ce consecințe? Și n-ar trebui ca greșelile să ne facă mai umani (Errare humanum est), mai umili și mai precauți? Să ne punem mai întâi întrebări și să căutăm răspunsuri, în loc să „știm” de la început răspunsul la orice întrebare s-ar ivi pe parcurs?

De câte ori ne-am înșelat de-a lungul istoriei științelor? Nu se știe numărul erorilor, dar putem afirma cu certitudine că le-am comis de mult mai multe ori decât am avut dreptate. Le-am comis pe vremea când pretindeam că flogisticul (sau flogistonul) – acea substanță misterioasă care ar fi trebuit să explice „științific” focul – întreținea căldura particulelor. A trebuit să treacă aproape un secol până când molecula de oxigen ne-a obligat să ne recunoaștem greșeala, ajutându-ne să ne corectăm (puțin) modul de gândire. Ne-am înșelat și atunci când credeam în frenologie și presupuneam că ar exista o legătură între forma craniului și caracter. Nu mai vorbim de alchimiști ori de Corpus Hippocraticum, acea colecție de peste 60 de scrieri din antichitate care s-a impus lumii medicale preț de două milenii și care considera isteria o maladie tipic feminină (gr. hystéra – uter). Așa s-a ajuns ca medicii să atribuie uterului o viață proprie și puteri migratoare prin corpul femeilor, ba chiar și puterea de a le sugruma pe interior. Până și psihoanaliștii secolului XIX, care au mutat centrul tulburărilor în creier, tot ca boală tipic femeiască o etichetau. De îndată ce Columb a descoperit nu doar America, ci și tutunul, „științele” medicale au trecut la fapte și l-au întrebuințat preț de două secole (!) sub formă de uleiuri, alifii și clisme la menținerea echilibrului umorilor în organism și la resuscitarea înecaților. Acum un secol se injecta extract de testicule de maimuță cu scopul de a spori potența masculilor umani și de a le întârzia senescența. Tot atunci, Sigmund Freud experimenta de zor cu droguri periculoase, precum cocaina, propovăduind-o drept panaceu. A testat-o pe propria piele, încântat fiind de puterile miraculoase în combaterea depresiei, puteri soldate cu un dezastru. Iar tributul îl plătește omenirea până astăzi.

Bine, veți spune, astea sunt istorisiri vechi, ajunse astăzi anecdote. Până și copiii ar râde în hohote la auzul unor asemenea elucubrații. Dar de atunci lumea a progresat, s-a civilizat și a lăsat în urmă astfel de erori impardonabile. Să luăm atunci Thalidomida (Contargan), acel medicament folosit în tratamentul cancerului, calmant și somnifer căruia i s-a constatat, întâmplător, și un efect secundar binevenit: ameliorarea grețurilor și vărsăturilor. Între 1957 și 1961 „medicamentul minune” a beneficiat de o promovare de-a dreptul agresivă în multe țări, fiind recomandat tuturor gravidelor care sufereau de grețuri și vărsături matinale și a sfârșit prin a fi recunoscut drept cauza uneia dintre cele mai mari catastrofe din istoria medicinei de după ultimul război mondial. A fost perioada în care s-au adus pe lume cel puțin 10.000 de copii (cifra oficială) cu malformații grave. O singură tabletă era suficientă pentru a declanșa tragedia.

Precizare: Aici nu vorbim de greșeli individuale, de malpraxis ori de prescripții izolate de medicamente greșite ori de doze necorespunzătoare. Nu ne referim nici la experimentele cu și pe oameni efectuate de-a lungul istoriei de medici care nu și-au meritat nici titlul de medic și nici pe acela de om. Ne referim la ceea ce s-a obișnuit a se considera știință și s-a impus ca atare, fără să fie așa. O eroare izolată poate să fie rezultatul unor concluzii pripite, al unor neglijențe ori opinii și părtiniri subiective. Deși, puterea obișnuinței este una destul de mare și poate conduce ușor la perpetuarea erorilor, dacă nu suntem vigilenți. Și trebuie să fim, fiindcă la mijloc sunt vieți omenești. Cine nu recunoaște la timp aberația, cine se lasă indus în eroare de experimente și interpretări false și încearcă să dea răspunsuri ad-hoc, conform dorințelor lăuntrice, neglijând realitatea obiectivă, riscă să sistematizeze (inconștient) erorile și să nu-și mai poată schimba conduita la timp, pervertind știința. Atunci avem de-a face cu o știință patologică.

Una e să prescrii unui pacient aflat într-o situație de excepție un somnifer și cu totul alta să-l transformi într-un zombi care nu mai poate exista fără acel medicament. Este o greșeală a crede că în epoca modernă erorile medicilor și ale medicinei sunt din ce în ce mai rare. Sistemul însuși face ca succesele și insuccesele terapiei să rămână în continuare strâns legate. Să luăm doar câteva exemple:

1. Cortizonul, un medicament miraculos întrebuințat decenii la rând cu convingerea că reduce presiunea intracraniană și salvează viețile celor cu traumatisme însoțite de edem cerebral. O meta-analiză, efectuată în 2004, a demonstrat exact contrariul, anume că numărul deceselor era mult mai mare în grupul celor cărora li se administra cortizonul.
2. Implantarea profilactică a unui defibrilator cu scopul de a reduce mortalitatea post-infarct prin tulburări de ritm cardiac. Ce-i drept, mortalitatea prin tulburări de ritm s-a redus, a crescut în schimb mortalitatea prin alte cauze cardiace.
3. Extirpările cvasi automate de ovare care le însoțeau pe cele de uter din cauze benigne – cu scopul de a preveni un eventual cancer de ovare (o afecțiune destul de rară). Un studiu retrospectiv a arătat că lucrurile stăteau cu totul altfel și că extirparea ovarelor la persoanele fără risc/cu risc redus de cancer a crescut cu mult mortalitatea prin boli cardiovasculare și osteoporoză, din lipsa protecției oferite de hormonii ovarieni.

Iată cum o analiză retrospectivă demonstrează nu numai ineficiența măsurilor, ci chiar riscul la care conduc erorile repetate, și cum, peste noapte, știința devine neștiință. Toate acele erori științifice și încă multe altele (intervenții chirurgicale la orice hernie de disc, inutile extracții de amigdale, riscante terapii cu hormoni la femeile aflate la menopauză, combaterea cu orice preț și prin orice mijloace a colesterolului etc.) s-au perpetuat preț de câteva decenii, până când cineva a studiat mai îndeaproape fenomenele, demolând piedestalul pe care stăteau. Și atunci? Unde se află știința și ce putem crede din toate studiile – al căror număr crește vertiginos – și ce nu?

Adesea eroarea pleacă de la cunoașterea incompletă a stării de fapt în zona examinată ori de la o falsă supoziție – cauzată fie de grabă, fie de presiunile de tot felul ori de folosirea unor mijloace și procese de cunoaștere limitate. Pe măsură însă ce investigațiile ulterioare continuă și procesele se îmbunătățesc, putem spune că începem să ne îndepărtăm de erori și să ne construim o teorie valabilă în care să ne includem ipotezele emise și bine verificate. Și erorile sunt bune la ceva, ne pot deschide noi uși către noi cunoștințe, cu condiția să tragem concluziile cuvenite și să extragem învățămintele corecte. Dacă încremenim locului și susținem că adevărul deținut momentan e unul absolut, putem ajunge la consecințe nefaste. Nu-i totuna însă dacă avem de-a face cu presupuneri/opinii/credințe eronate și îndoieli sau – mult mai grav –, cu falsificări deliberate ale adevărului, care intră la categoria delicte.

Erorile sistematice de gândire și percepție care ne influențează semnificativ deciziile sunt clasate ca distorsiuni cognitive. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, mai ales atunci când se cer decizii rapide și suntem bombardați de mult prea multe informații (reclame), avem tendința sistematică – și inconștientă – de a percepe, de a ne aminti și de a judeca ceva greșit. Toate aceste chestiuni au la bază așa-zisa euristică cognitivă, adică „scurtături mentale” la care recurg cei cu puțin timp și puține cunoștințe valide la dispoziție pentru a ajunge totuși la soluții viabile. O fac recurgând la afecte, la automatisme ori la concluzii prezumțioase pentru evaluarea informațiilor. De pildă, la stări afective pe care știrile le trezesc anumitor persoane sau la evenimente puternic ancorate în memorie și care ajung să devină idei fixe, direcționând mersul ulterior al evenimentelor. Cu toții se vor axa pe căutarea confirmării opiniilor proprii și combaterea consecventă a oricăror dovezi noi apărute pe parcurs. Cineva puternic afectat emoțional de un eveniment extrem de rar va căuta mereu, împotriva oricărei evidențe și rațiuni, semne că acea nenorocire îl pândește ulterior la orice pas.

Astfel de euristici și distorsiuni cognitive nu se întâlnesc doar la publicul larg, ci și la oamenii de știință. Un medic care a trecut cu vederea o afecțiune rarisimă dar fatală la un pacient va căuta consecvent s-o diagnosticheze la majoritatea celor care-i vor trece ulterior pragul. Există studii despre distorsiunea retrospectivă care demonstrează reacția a două grupuri de clinicieni puși să diagnosticheze o maladie dintr-o paletă largă de simptome aparținând mai multor afecțiuni. Unuia dintre grupuri i se comunică diagnosticul de la început, celuilalt nu. Li se solicită tuturor să pună diagnosticul și respectiv să „recunoască” în ce măsură ar fi pus diagnosticul cu pricina dacă nu l-ar fi știut dinainte. Ei bine, s-a dovedit că faptul că îl știau deja i-a influențat enorm, determinându-i să caute fix acele simptome care-l compuneau și să ignore restul. Numărul celor astfel „influențați” a fost aproape dublu față de cei care au pus diagnosticul la liber.

Oare câte astfel de distorsiuni s-au perindat și răspândit ca petele de ulei în ultimii doi ani de-a curmezișul societății? În discursul public, de pildă: S-a emis cândva o ipoteză, s-a pus un diagnostic – acela de pandemie – și, cu tot ce a urmat după aceea, în ciuda multor altor evenimente care s-au adăugat pe parcurs, opiniile și implicit măsurile s-au menținut neclintite. Continuând astfel, la un moment dat se atinge tragicul apogeu: se ajunge la punctul de orbire, în care nimeni nu pare nici dispus și nici capabil să-și recunoască distorsiunile. Cel mult le întrevede pe ale altora, în niciun caz pe cele proprii.

Distorsiunile cognitive încă își mai pot găsi o scuză. Nu sunt intenționate. E uman și e posibil să fii supus greșelilor, deși nu toți le cad pradă. Erorile se nasc neintenționat din informații și concluzii false, minciunile însă au la bază (reaua) intenție. Științele patologice au la bază aspirații de nestăvilit. Dorința de a vedea nu ceea ce este, ci ceva după care tânjesc cercetătorii și care se desfășoară în imaginația acestora. Imboldul de a cerceta fenomene inexistente (cum ar fi pandemia de Covid-19 la copii) – cel puțin nu la scara la care sunt ele prezentate – și de a aduce nenumărate „dovezi” al căror număr scapă de sub auto-controlul științei. O avalanșă de studii și publicații pe care nimeni nu mai este capabil s-o stăpânească și s-o stăvilească. Cu toții asistă neputincioși la preamărirea unui fenomen a cărui importanță și seriozitate au fost (deliberat?) exagerate. Până când valul se oprește… tot de la sine, ca un vulcan care și-a epuizat energia clocotitoare și se retrage treptat sub povara dovezilor implacabile și a îndoielilor care se strecoară insidios. Și odată cu ele se infiltrează și câte o porție de adevăr.

Adevărul e ca foile de ceapă. Fiecare strat e doar o părticică de adevăr, un adevăr relativ care se transformă în eroare de îndată ce decojim mai departe și săpăm tot mai adânc, pe măsură ce adăugăm noi cunoștințe și descoperim următorul adevăr. Și tot așa, foiță cu foiță, cu perseverență și migală, ne apropiem de un adevăr tot mai profund și de miezul problemelor. Dar asta cere timp, concentrare și multă atenție. Și mai ales prietenia cu adevărul.