„Ticăloșirea câinilor”…

Într-un discurs ținut în fața compatrioților săi, Golda Meir le cerea acestora să echivaleze corupția cu trădarea de țară, iar pe oficialii corupți, cu  trădătorii  până  la a șaptea generație. Cam radicală solicitarea, nu credeți? Și populistă, pe deasupra! Căci, dacă nu e corupție, nimic nu e! Istoria omenirii nu-i altceva decât un manual de rele practici în cumpărarea fie de oficiali slabi de refuz, fie de țări întregi, mă contrazice careva? Mirajul mitei nu s-a estompat deloc de-a lungul anilor, dimpotrivă. Yankeii, artiști inimitabili în cosmetizarea realităților neconvenabile, au împachetat ciubucul într-un ambalaj strălucitor și decent – lobby -, fără să se sinchisească de vreo opreliște morală.  La noi, însă, ceea ce îi este permis americanului, nu-i este permis și românului, pândit de ani grei de pușcărie în caz că-și vinde probitatea profesională. Geaba spaima de carceră, tentația îmbogățirii rapide  anulează instinctul de libertate. Pe de altă parte, pentru a ține în limite  decente flagelul cu pricina, e nevoie de gardieni integri, de „câini de pază” incoruptibili. Și aici discuția  se încheie, fiindcă  și ei sunt oameni, cu slăbiciuni, nevoi, vicii… Orice individ se prezumă a fi corect  până ce i se oferă un preț,  până ce  apare ispita banului ilegal. Bunăoară, nu la fel se  întâmplă și în regnul animal, din care ne-am ridicat  la  verticală? Ba bine că nu ! Ca să vă  conving, o să vă spun o poveste cu niște  ciobani sibieni, aflată de la Mircea Micu. Așadar, scriitorul și prietenul lui, poetul Gheorghe Pituț, au înnoptat la o stână și s-au  așezat la taifas cu gazdele, care, la un moment dat, le-au mărturisit că „ticăloșirea câinilor” reprezintă un risc major în împuținarea  turmei de mioare. Păi, „domnule, află că de când s-or înmulţit urşii,  și  nara lor tremură la carne şi nu la zmeură, ne păgubesc dânșii de douăzeci-treizeci de oi pe perioade. O să mă întrebaţi de câni? Amu, cânii, domnule, ținuți mai la «regim de alimentaţie», să stea treji noaptea şi să vadă sub sprâncene turma, s-au înţeles cu urşii şi s-au ticăloşit!…

La început dădeau glas și semn de pericol, dar, mai după acia, văzând că urșii le lasă câte o oaie plocon, n-au  mai crâcnit, şi când simțeau prăpădul, de cu sară, se făceau blânzi și a nimic nu lătrau. Şi, așe, domnule, urşii coborau tot mai des, săptămânal, şi mai ales sâmbăta, când ne gândeam și noi la ziua de hodină, şi ne împuţinau turma. Mai târziu ne-o fost dat prin cap că ce şi cum. Se înţeleseseră între ei, animalele, adică hoţii și paznicii! Primii să fure şi să nimicească, javrele să tacă şi să aştepte ploconul. De atunci, domnule, înlocuiesc cânii din şase-n şase luni. Şi asta mă costă ceva şi, mai mult decât atât, mă amărăsc şi mă gândesc că cum de-au ajuns dihaniile să se-nţeleagă pe limba lor cea mută? Aşa că, domnule, nu-i chiar oaia şi mia şi, dacă vreți să ciobăniţi, nu uitaţi ce vă zic şi schimbaţi cânii când se ticăloşesc…”[1]

Ehe, dar de unde atâția bani ca să rânduiești câinii ticăloșiți ? Că urșii, bag seama, nu pot fi împuținați decât cu ucaz oficial, nu altcumva ! Și până  una, alta, cârdul  de oi  se rărește întruna…

[1] Mircea Micu, Întâmplări cu scriitori