UNICEF: Acești copii vor purta cicatricele pandemiei în anii următori, jumătate suferă deja de depresie

Despre „copiii pandemiei” am relatat cu opt luni în urmă. Spuneam atunci, și am repetat afirmațiile și în articolele ulterioare, că cei mici nu reprezintă motorul pandemiei de Covid-19. Firește că astfel de evidențe nu au împiedicat factorii de (in)decizie să-i trateze pe copii cu orice ocazie ca pe niște mici bombe pline cu virusuri și să le solicite participarea la mobilizarea colectivă pentru binele… propriei imagini și al prizei la publicul alegător. Mult timp, adulții au închis ochii și și-au astupat urechile, deși se știau multe: Copiii nu contractează virusul atât de ușor și nu se îmbolnăvesc grav (pentru că le lipsesc în mare parte receptorii), nu transmit cu ușurință virusul (fiindcă sunt de obicei asimptomatici), iar atunci când sunt infectați, primesc virusul de la adulții din proximitate. S-a decis, totuși, că e mai bine să mergem „la sigur”. S-au pus lacăte pe instituțiile de învățământ, măști pe chipul copiilor și li s-a insuflat tuturor teama până în măduva oaselor. S-a considerat că e mai bine să mergem pe principiul „Ori toți, ori niciunul”. De pus în practică s-a pus – în funcție de văi și valuri – un talmeș-balmeș de ba toți, ba unii, ba niciunul, un du-te vino la și de la școală, creșă, grădiniță.

Așa a arătat mai tot timpul calea care conduce „înapoi la normalitate”. De ce înapoi și la care normalitate, când, de fapt, știa fiecare în sinea lui că fix acea „normalitate” ne adusese în impas, rămâne deocamdată o interogație retorică. Dar să revenim la copii. După aproape un an de ținut în cuști, în buncăre și cu aerul subțiat de măști și viciat de atmosfera nu întotdeauna prielnică din familiile obligate să trăiască laolaltă, a început să crească incidența infectărilor la copii. Un lucru deloc surprinzător, dacă luăm în calcul creșterea numărului de testări, spun unii experți. Alții susțin că rata infectărilor la copii a fost dintotdeauna aceeași, cam de șase ori mai mare decât era ea detectată prin teste PCR, așa cum ne-o relevă testările de anticorpi care indică întâlnirea anterioară cu virusul. Prin urmare, testați sau nu, cei mici și sistemul lor imunitar au făcut „pe tăcute” cunoștință cu virusul și au procedat așa cum era de așteptat: au dezvoltat imunitate împotriva unui nou intrus. Alți experți se întrec în a ne aduce la cunoștință cum scade progresiv vârsta celor aflați la terapie intensivă sau care necesită spitalizare, deși procentul acestora este în continuare unul infinit mai redus comparativ cu cel al adulților. Parcă răzbate un triumf din vocile lor atunci când ne comunică plini de satisfacție că… da, decidenții au avut dreptate. Au știut ei de ce închid școlile și grădinițele și, dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost vai și amar. Cine știe câți copii ar suferi acum, dacă nu i-ar fi salvat ei prin măsurile luate!

Câți? Ar fi interesant de aflat răspunsul, deși nu atât numărul celor care ar fi suferit din cauza virusului Corona, cât al acelora afectați de intensificarea comportamentului de cloșcă isterică ne-ar  surprinde, comportament care i-a rupt brutal pe copii din mediul lor obișnuit, sub pretextul protejării, fără însă a le oferi o alternativă care să vină în sprijinul menținerii stării de sănătate. Protejându-i de ceva ce nu-i amenința cu adevărat și expunându-i unui altceva cu urmări greu de calculat.

Lăsând de-o parte faptul că acele cazuri „tot mai dese” de îmbolnăviri și-au făcut apariția tocmai în perioada când măsurile se respectau vrând-nevrând, iar vaccinarea adulților se întețea, n-ar trebui oare să ne punem și întrebări referitoare la cauzele acestei „anomalii”? Ce anume a declanșat schimbarea? Ce noi „cuceriri” a făcut știința? Până în 2019, declaram sus și tare: „Cu cât mai multe mici îmbolnăviri la copii, cu atât mai bine! Sistemul imunitar trebuie antrenat!” Iar acum suntem în stare să ne ascundem și în gaură de șarpe, ca nu cumva să ne strănute copilul. Orice specialist în imunologie spune că sistemul imunitar al celor mici este unul imatur și necesită cu atât mai mult antrenament, cu cât vârsta este mai fragedă. La preșcolari sunt până la 12, la copiii de școală până la opt mici infecții pe an absolut normale și reprezintă tot atâtea examene absolvite de sistemul de apărare care-și va memora totul pentru viitor. Lipsa contactului cu microorganismele predispune la alergii și îngreunează sarcina imunității mai târziu. Adulții trec de obicei mai greu prin bolile prin care copiii trec fără probleme.

Un sistem imunitar nu se maturizează închis într-o cutie sterilă și fără contactul cu mediul și cu ceilalți oameni. Nu se fortifică înghițind vitamine pe întuneric, cu masca pe figură, ci prin contacte sociale repetate și multă mișcare la soare și în aer liber. Ce-i așteaptă pe copiii privați de contactul cu acei antrenori microscopici într-ale apărării imunitare? Nu mai vorbim de contactul cu antrenorii macroscopici – dascălii – care-i pregătesc pentru viață. Nu-i putem sprijini smulgându-le și mai mult teren de sub picioare. În timp ce unii experți reclamă creșterea numărului de cazuri de Covid printre copii, alții deplâng reducerea până la dispariție a celorlalte mici și utile provocări. De atâta izolare, mascat și dezinfectat, au dispărut micile guturaiuri, faringite, diarei și stări subfebrile care trădau școlirea celulelor imunitare. Înainte de a ne grăbi să jubilăm că am scăpat de sâcâiala acelor mici indispoziții, ar fi cazul să ne îngrijorăm cu privire la cum vor decurge după atâta pauză viitoarele întâlniri cu virusuri sau bacterii.

Și mai multe griji ar trebui să ne facem din pricina efectelor asupra psihicului copiilor izolați de mai bine de un an. Dacă nouă, adulților, ne vine greu să facem față situației, cum trebuie să se simtă copiii? Există deja studii care ne confirmă cele deja constatate, dar date deoparte cu un „e doar o stare trecătoare!”. Studiile vorbesc despre deteriorarea semnificativă a sănătății mintale a elevilor. Aflăm că 55% dintre cei cu vârste de peste 14 ani prezintă simptome de depresie, jumătate prezintă simptome de anxietate. Frecvența tulburărilor de somn, de pildă, a crescut de cinci până la zece ori. 16% dintre ei au gânduri suicidale. În plus, există studii care arată creșterea cu 10-15% a ratei miopiilor la copiii obligați să participe la învățământul online; Tot așa și mișcarea în aer liber, formarea vitaminei D sub influența razelor solare (rolul acestei vitamine-hormon în întărirea imunității este unul de necontestat), alimentația sănătoasă. Tot ceea ce contribuie la fortificarea sistemului imunitar a avut masiv de suferit în ultimul an. S-a înregistrat în schimb pe perioada pandemiei o creștere îngrijorătoare a obezității, a consumului de alcool și droguri, fumatul excesiv în rândul adolescenților.

Poate că ne-a reușit să sfidăm natura și să creăm „copii în eprubetă” (știu, e prea mult spus, e vorba doar de o mică „plagiere” a naturii numită de noi fertilizare in vitro). Poate că – acolo unde ne permite legislația – putem alege și sexul viitorilor copii, culoarea ochilor, a părului etc. Un lucru, însă, e de neiertat și nimeni n-ar trebui să ne permită s-o facem: să ne spoliem copiii de drepturi și libertăți, crescându-i sub clopote de sticlă. Oricum i-am abandonat parțial, dându-i pe mâna inteligenței artificiale și făcând din ei analfabeți funcțional. Acum îi mai privăm și de oricum restrânsa posibilitate de a lega contacte sociale autentice și de a-și antrena sistemul imunitar.

Pe vremea studenției, am absolvit un stagiu la un orfelinat din București. Se numea – ce ironie oribilă! – „Leagănul de copii”. Bietele ființe numai legănate nu erau! Cu toții am auzit de sau am trăit ororile unui regim care ținea morțiș să atingă cotele unei natalități aberante. Cei care le-au văzut de aproape au avut parte de imagini de coșmar, care te urmăresc apoi o viață întreagă. De fapt, ceea ce am văzut eu acolo nu puteau fi numite ființe umane. Nici copiii și nici adulții care – chipurile! – îi îngrijeau. Nouă, studenților, ni se spunea să nu-i luăm în brațe sau să-i legănăm, fiindcă majoritatea copiilor nu sunt obișnuiți cu apropierea și cu atingerea. Ba mai mult, atunci când manifestă comportamente autodistructive, cum ar fi aruncatul pe podea sau datul cu capul de pereți sau provocarea de răni grave etc., trebuie legați strâns pentru a-i proteja de ei înșiși. În afara acelor „măsuri de protecție”, personalul nu se implica în soarta copiilor, ci se tânguia veșnic că este limitat numeric și atât de ocupat (cu ce?!) încât nu are timp pentru mângâieri. În tot stagiul meu, nu am văzut suflet de om prin preajmă. Bietele creaturi zăceau în propriile fecale, urină și vărsături, puțeau bestial și erau atât de flămânde, încât devorau tot ce le puneai în față. Îngrijitoarele se așteptau ca studenții la medicină să-i spele, să-i îmbrace, să le schimbe scutecele, să-i învelească și să-i hrănească. Un lucru mi s-a întipărit până azi în memorie: Cei care puteau sta în picioare, agățându-se de barele pătuțului, se legănau ore în șir, neîncetat, ca niște roboți care își fac mișcările stereotipe, până când li se termină bateriile.

Un semn clar al absenței nu doar fizice a persoanelor de referință. Ar fi trebuit să fii de față și să-i fi văzut cum arătau după ce-i îmbrățișai în fiecare zi timp de câteva minute, legănându-i ușor și vorbind cu ei. Unii chiar învățaseră să zâmbească. Dar cum spuneam, asta o făceau numai studenții și doar sporadic. Angajatele mai vechi și rutinate îi tratau ca pe niște animale în cuști, cărora le descuiau, le azvârleau câte ceva de mâncare, încuiau la loc și plecau.

UNICEF vorbește clar despre regresele înregistrate în lumea copiilor la un an de la debutul pandemiei „în aproape toate domeniile majore: accesul la educație, viața socială, servicii de bază precum sănătatea, nutriția și protecția”. Toate s-au deteriorat. 168 de milioane de copii nu au mai trecut pe la școală de un an; 214 milioane au pierdut cel puțin 3/4 din lecții. „Semnele că acești copii vor purta cicatricele pandemiei în anii următori sunt inconfundabile”, mai spune UNICEF. Cicatrice cuantificate de experți la 3,3 trilioane de euro – la atât se estimează costurile pe care generația privată acum de educație le va suporta – singură – pe viitor. Se menționează că, până în noiembrie 2020, mai mult de două treimi din serviciile de sănătate mintală pentru copii și adolescenți fuseseră suspendate. Inutil să mai menționăm și cât de mult dăunează stresul cronic psihicului și sistemului de apărare imunitară, sporind susceptibilitatea la infecții. Semnele cele mai evidente arată în toate studiile efectuate o scădere clară a numărului de limfocite T, tocmai al acelor celule implicate în apărarea împotriva infecțiilor, mai cu seamă a celor virale.

Interesant de aflat și ce spun copiii înșiși despre întreaga situație. Într-un studiu efectuat cu copii între 7 și 12 ani în șase țări de pe patru continente se pot găsi răspunsuri precum „Este un virus tâmpit și periculos care se răspândește rapid și omoară mulți oameni” ieșite din gura copiilor. Sunt, se înțelege, răspunsuri preluate de la cei mari, dar și prelucrate de mintea curioasă care încearcă să afle răspunsuri la ce-o preocupă. Și pe copii îi preocupă mai multe lucruri decât ne-ar plăcea nouă să credem. Tot din comentariile celor mici aflăm și lucruri de genul „Virusul te face să te simți îngrijorat/furios/confuz/fricos/trist” sau „Nu vreau să mai aud nimic despre asta, m-am săturat!” ori „Când ne putem întoarce la școală?” Nu cumva am greșit? Nu ar trebui să ne dea de gândit?

Cum ne împărțim vina – fiindcă e clar că ea aparține multora dintre noi – și, mult mai important: Ce și cum vom face să reparăm ce se mai poate repara? Până nu va fi și mai târziu decât târziu. Știm deja destule despre copii și virus, e timpul să schimbăm macazul. Copiii și sistemul imunitar au ceva în comun: dorința arzătoare de cunoaștere. Ei vor să învețe și să obțină cât mai multe cunoștințe care să-i ajute să facă față provocărilor pe tot parcursul vieții. De ce să nu le lăsăm bucuria descoperirilor acum, la timpul oportun? Un proverb german spune „Was Hänschen nicht lernt, lernt Hans nimmermehr”, adică: „Ce n-a învățat Ionuț, n-o să mai învețe nici Ion.” Sau, și mai sugestiv: „Nu poți învăța câinii bătrâni trucuri noi.”