Votați cu Albă ca Brânza de oaie, deoarece cei 7 mitici au făcut afaceri cu statul

De câte ori se apropie alegerile, zeul chirurg estetician care îi ocrotește pe politicieni îi strânge cu cleștele de gât, pe la spate, ca să servească poporului zâmbete largi și priviri lăcrămoase. Cei mai mulți dau pantofii Armani pe teniși și espadrile, costumele pe ii și-și fățuiesc cheliile cu șepci. Nu cred să existe vreun alt moment în care țării să-i pese mai puțin de sentimentele lor trecute prin smoală și date prin pene … de curcan, găinile dând din cap a dezaprobare, gând la gând cu guguștiucii.

Fiecare țară se sprijină pe câteva minți și câteva suflete, un fel de carcasă din coaste de Adam și bătăi de inimă de Evă, restul suflărilor, care-și spun pompos osatură, nefiind decât niște amărâte de brigăzi artistice și de ecouri heirupiste.

O țară e ca o întreprindere. În fiecare birou, în fiecare secție e câte unul sau câte una care știe meserie, restul sunt neamuri, pile, indivizi cu diplome. Este povestea multora din generația mea; venind mai înspre prezent, numărul celor care știu despre ce vorbesc s-a împuținat considerabil. Cei care știu ce au de făcut țin în spinare tot biroul, toată secția. Dacă îi scoți de acolo toată șandramaua cade, precum un castel de cărți de joc. Ei știu secretele funcționării afacerii, formulele, unde sunt cheile, dosarele, ei au soluții, ei știu să repare greșelile celorlalți, ei conduc practic și în ilegalitate biroul sau secția. În văzul lumii și al bonusurilor conduc directorii, patronii, lichelele.

Cei care își cunosc și își iubesc meseria, cei care găsesc fără să li se ceară soluții și știu despre ce vorbesc sunt cei care ar trebui votați. Problema e că dacă acei oameni sunt scoși din rosturile lor, din și așa mult prea firava industrie, agricultură, educație, sănătate, chiar și din ministere, nu mai rămâne nimeni care să oblojească rănile statului.

De obicei astfel de oameni sunt luați de proști, bârfiți, marginalizați, umiliți de toți grohăitorii care se perindă prin funcțiile de așa zisă răspundere, în traducere iresponsabilitate, și de colegii pupincuriști și oportuniști. Dacă vă întrebați cum de lumea mai funcționează azi, cu atâția idioți la vedere, răspunsul sunt ei, neștiuții care fac bine pentru că le repugnă să facă rău.

Mai există pe lume un soi de indivizi care se joacă de-a v-ați ascunselea și care îi dirijează pe cei care râd la alegeri ca la soare. Nici aceia nu știu prea multe, dar au bani. Au avut cândva noroc sau o idee genială și mulg de-atunci ugerele iadului.

De aceea americanii au investit atât de mult în creierele altora, cărând la ei nisip. Adică pe unii nerezistenți la tentație. De obicei cei ce țin întreprinderile altora în viață nu mor bogați. Pe vremea lui Ceaușescu, intelectualii fini chiar voiau să scape din țară. Arhitecții, de pildă, ca să nu spună frățiile că nu dau exemple democrate, câștigau și câștigă mult mai mult în occident. Pe vremuri participau la concursuri de lucrări scoase pe piață de vestici. Pentru că școala românească de arhitectură era valoroasă, câștigau. Aplicațiile erau scoase din țară de neamuri, personal de pe lângă ambasade, șoferi etc. Arhitecții puteau fi scoși din țară prin căsătorii. Li se găseau jumătăți, se aplica pentru întregirea familiei, statul câștiga și el ceva, că nu-i ținea chiar pe toți cu forța, așa după cum se spune acum. Foarte mulți români și-au plătit ieșirea din țară, în vremea lui Ceaușescu, cu bani, cu favoruri, cu informații, cu aderări la serviciile secrete, dar azi se prezintă mai albi ca telemeaua de capră. Am cunoscut povestea unui astfel de arhitect. A câștigat un concurs internațional, i s-au oferit serviciu, casă de lux, mașină, salariu foarte mare. N-a rezistat nici măcar un an. Cei din subordine nu îl înțelegeau, la București se înțelegea cu colegii din priviri, acolo trebuia să facă el toată treaba. A renunțat și s-a întors acasă. Nu sunt multe astfel de cazuri, ar putea fi unicat. Asta nu înseamnă că la București dădea deșteptăciunea pe cineva afară din casă. O prietenă contabilă m-a rugat odată să vin s-o iau de la birou înainte de a merge să luăm cina în oraș. Colegele ei plecaseră deja, ea le termina lucrările. Erau atât de multe greșeli încât preferase să le facă din nou. Am întrebat-o de ce nu cere personal calificat. Mi-a spus că una era nevastă de …, una fiică de …, una neam cu secretara directorului, numai ea săraca avea diplomă muncită și doar cunoștințele de specialitate s-o recomande.

Mă întrebam și eu de ce să mai votez, când am dat peste serialul ăsta englezesc – „Ultimul detectiv” / „The Last Detective”. E vorba de un ofițer de poliție de vârstă mijlocie, atât de comun încât niciun vecin nu a dat vreodată perdeaua deoparte pentru el, pe care l-a lăsat nevasta și i se mai spune și Dangerous Davies – Periculosul Davies. Șeful nu-l place și i-a recomandat să se transfere la o altă secție, altfel va primi cele mai mizerabile cazuri. Nu se transferă, așa că primește cazuri de luat în râs sau partea neplăcută a investigațiilor făcute de cei mai tineri, mai șmecheri, purtători de ochelari de soare cu lentile negre. Bineînțeles că Periculosul Davies rezolvă toate cazurile biroului. Ascultă, la câte o cafeluță, lamentările tuturor băbuțelor care cred că vecinul de palier și-ar fi sfârtecat nevasta și ar duce-o la tomberon în saci negri de gunoi. Poate dacă ai noștri ar fi ascultat de babele din bloc ar fi găsit-o pe Elodia. E atât de respectuos și de modă veche încât toate damele din serial profită de franchețea lui. Nici măcar nu e conștient de succes și de abilitatea lui de a rezolva cazurile pentru că îi place să-și facă meseria, în timp ce celorlalți din birou și din conducere doar să culeagă felicitările și probabil măririle de salariu. Unui astfel de om nici nu-i trece prin cap să se murdărească pe manșete în politică.

Notă. Pentru că oul încă se mai ferește să pupe aerul din jurul găinii, ca să nu prindă culoare în obraji, vreau să le reamintesc tuturor acelora care îi plâng pe țărăniștii și pe liberalii care au fost trimiși în pușcării de comuniști că și ei au trimis comuniști la pușcărie anterior. Că bestii care își spuneau gardieni i-au torturat și pe unii și pe alții. Comunismul nu a fost o plandemie ca aceea pusă la cale de capitalismul feroce occidental (cei care susțin că în occident bate vânt socialist fac propagandă tot capitalismului), comunismul a apărut pentru că muncitorii și țăranii erau exploatați, bătuți, trăiau în condiții mizere și erau plătiți mai nimic. Femeile le erau bătute și violate, copiii la fel. Erau trimiși să moară pe front, dar boierul educat la Paris nu uita că mai avea să-i dea 40 de vergi la tălpile goale pentru că-și ceruse ceva drepturi. Capitaliștii au fost mai cruzi decât comuniștii și nici fețelor bisericoase nu le-a prea păsat de săraci. Marii proprietari și oameni de cultură de care ni se tot aduce aminte și pe care îi respect nu s-au dus să facă educație la țară, în mahalale, nu s-au îmbulzit să facă școli săracilor. Ce șanse avea un copil sărac să învețe carte? Foarte mici. De mic era angajat cioban, servitor, băiat de prăvălie, miner. Bătut și ținut desculț. Nu poți să-i plângi pe unii fără a-i plânge și pe ceilalți. Și mai ales, mulți dintre cei ce fac nasul mare astăzi sunt dintre cei educați în comunism, chiar și cu cărți luate pe sub mână, pe care nu le-a ars nimeni. Penibilii de azi, care se recomandă cu mândrie capitaliști, au dat jos statui și au interzis scriitori … capitaliști.

Altă notă. Securiștii și colaboratorii lor au fost dintotdeauna oameni de metrou, de subteran. Pentru a se pregăti de politică li s-a construit o imagine. Au fost angajați pe la ziare, televiziuni, companii cu purtători de cuvânt și relații internaționale. După ce li s-a construit notorietate, prin furnizare de informații 50% plauzibile, 50% plăcute publicului înghițitor de maniere contemporane au fost puși pe liste. Uzații au fost trecuți în eșalonul doi, dar nu lăsați fără mălai sau uitați. Și toți acești ’putor’, vorba Olgăi Tudorache în „Gaițele”, au averi și pensii speciale.