Washington, punct de căutat de lucru la Suceava

Aș fi preferat să ignor subiectul, dar bucuria jurnalistică a marilor trusturi de serviciu românești a pus la mare încercare teoria con-respirației de magnolii, anul acesta la fel de insistente.

Medăm Kathleen Kavalec, ambasadoarea Statelor Unite ale Americii în România, a plecat în vizită la Suceava cu trenul. Trebuie să înțelegem că și la ei sunt alegeri. Trenul a ajuns mai devreme, împins de la spate de comasații lui Ciolacu din Buzău; să fi fost 5 minute, câte un minut pentru fiecare colț de pentagon. Inițial am crezut că s-a dus să ia Lumină, deși până la Paște mai e mult de postit. S-ar fi putut duce în genunchi, așa cum se înconjoară, cu umilință, Hagigadarul, veche mănăstire armenească de maici, lăsată în grija Maicii Domnului. Doamna ambasadoare s-a dus însă să împartă rețete de drob cu ciuperci.

De ochii lumii, a promovat expoziția de fotografie în aer liber Noi, poporul / We the People. În alocuțiunea de inaugurare a mărturisit că titlul e cuvânt de început în Constituția Americii. Aia care e la fel de respectată ca și cea a României? De interesat s-a interesat mai mult de poporul ucrainean: dacă refugiații au fost primiți bine, dacă li s-a dat destul, ce înseamnă destul. De plouat a plouat, dar nimic nu a putut-o opri din drum pe doamna Cătălină. Bietul Luceafăr a fost lăsat tot nemuritor și rece, doamna ambasadoare fiind ocupată cu alte treburi. Românii care au așteptat cadouri de la americani, au primit fotografii. Nici fiarele vechi comandate cu nonșalanță, pe bani grei, de guvernul român nu au sosit, doamna însă face curierat de recomandări. M-am uitat la peneliștii Sucevei cum au dansat prin ploaie, nu m-ar mira ca Bezos să-și toarne cenușă în cap tot la Suceava, cheltuindu-se pe un film de genul „Ițcani, cel mai periculos de frumos cartier din țară”.

De dimineață, însă, un alt film mi-a dat dreptate. Dintr-un articol semnat de ziaristul sucevean Sandrinio Neagu am aflat că deși inițial și-au anunțat amândoi candidatura din partea PNL, primarul Ioan Lungu s-a retras în favoarea vicelui Lucian Harșovschi. Medăm Kathleen Kavalec a lăsat să se înțeleagă că e de asemenea purtătoarea de interese a unor investitori americani. În jurul bazelor militare Deveselu și Kogălniceanu s-au creat deja rețele de prostituție profitabile și dever pentru comerțul de droguri pe valută, americanii fiind în mare căutare de colțuri de rai. Lumea nu a uitat de afacerea Diego Garcia, un rai al Caraibelor transformat, prin șiretlicuri, în cea mai mare bază militară americană. Nu înțeleg de ce americanii nu investesc în propria lor țară: poporul le-a sărăcit, încă dețin cel mai scump sistem de sănătate din lume – o rușine pentru guvernanții unei națiuni care ne tot aduce aminte de Constituție, dar nu dă doi bani pe fericirea alor săi. Carevasăzică Medăm s-a dus să dea niște indicații care nu trebuiau interceptate de servicii autohtone, ci trebuiau transmise oral, pe modelul baladei Mioriței. Politicienii Sucevei au făcut pe ei degeaba, Americii nu-i pasă de pupincuriști, a dovedit că poate cumpăra și pe datorie.

Am avut o zi bogată în lecturi astăzi, am dat cu ochii și peste titlul unui filmuleț de YouTube la fel de interesant: „De ce urăște America atât de mult Rusia?” și încă înainte de a-l urmări mi-am dat seama că știam deja răspunsul. Americanii și englezii au sperat că cel de-al doilea război mondial, bietul Hitler, el a fost singura victimă a propriei naivități și a propriului narcisism, le va  întări poziția de lider mondial, îmbogățindu-i prin dominație. Nici prin minte nu le-a trecut că țărănoiul de Stalin și poporul rus aveau să le încurce planurile. Au crezut că-l puteau păcăli și pe Stalin la fel de ușor precum îl amăgiseră pe Hitler. Stalin însă a fost la fel de crud și de pragmatic ca și liderii americani și englezi. Călcâiul lui Ahile a fost Gorbaciov, dar iacătă că poporul nu mai e atât de ușor de prostit cu televizorul, iar rețelele de socializare au scos la lumină toată incultura și ipocrizia pe care vestul le ținuse sub preșul propriei propagande, de Oscar.

De câte ori americanii mai încearcă să ne facă recomandări, să le aducem aminte de Julian Assange și de constrângerea adevărului, de faptul că doar americanii nu au putut fi judecați în țările în care au comis crime sau violuri, iar SUA a mușamalizat, mizerabil, nedreptățile, corupând și sistemele de justiție ale altora. Ce încredere să mai ai în ei? America se prăbușește și pentru că tot ce au cercetat și realizat în ultimul secol a fost pus în slujba industriei armamentului, a războiului, a distrugerii. Vor supraviețui acele țări care au investit în viață. Când l-au scos pe Dumnezeu din biserici, occidentalii nu au realizat că s-au condamnat singuri la moarte: se vede în educație, în artă, în economie, în științe.

Tot astăzi, am avut timp să răsfoiesc și un volum de corespondență a lui Graham Greene, prolific autor, călător, spion, cunoscut și pentru faptul că nu prea acorda interviuri. Spion fiind, mi se pare normal, niciodată nu știi ce poate răsufla, chiar din răspunsul la o simplă întrebare, și multe din aproximările de autocontrol ale unora au rezultat în dezastrele de astăzi. Scrisorile însă i-au dăruit lui Greene spațiul de destindere de care a avut nevoie. Pe lângă aventurile amoroase … Am găsit scrisori trimise familiei, prietenilor, altor scriitori, prietenului Fidel Castro pentru a cere eliberarea a doi poeți cubanezi, scrisori din Uniunea Sovietică. O să citez doar PS-ul unei scrisori adresate Mariei Françoise, fiica unui bun prieten al lui Greene, Yves Allain, cea care i-a tradus și mare parte din cărți în franceză:

„P.S. S-ar putea să te amuze să afli că atunci când am publicat „Omul nostru din Havana”, MI 5 l-a sunat pe șeful MI 6 (n. serviciile secrete britanice) să-i ceară să fiu pus sub acuzare în acord cu Legea Secretului de Stat. Șefu’ s-a prăpădit de râs.” (Greene, „A Life in Letters” / „O viață în scrisori”, p.413)

O să-mi permit și eu un P.S., dacă tot am ajuns la o franțuzoaică, căci neîncetat căutăm femeia:

P.S. A fost odată un ziar pe nume „Le Monde” și mândru-n toate cele, doar că între timp a devenit „Le mahala” și se ocupă doar de bârfe. Se poate să i se tragă de la piramida de sticlă care face umbră Luvru-lui, precum o scobitoare între dinți.

Bibliografie:

Greene, Graham, (2007), „A Life in Letters”, editată de Greene, Richard, editura Little, Brown