William Brydon și traumele Imperiului Britanic

În anul 1841, William Brydon a fost detașat în Afganistan în calitate de chirurg asistent al Contingentului lui Shah Shuja, o forță de infanterie combinată cu un aparat birocratic britanic, forță recrutată în India pentru a asigura protecția conducătorului susținut de către britanici la Kabul. Această unitate de mercenari a făcut parte dintr-o armată combinată britanică și indiană care a ocupat orașul în luna august a anului 1839. Dar, în ianuarie 1842, în urma uciderii a doi reprezentanți britanici de seamă din oraș, s-a decis retragerea forței britanice din Kabul. Cea mai apropiată garnizoană britanică se afla la Jalalabad, la aproximativ 140 de km distanță, iar armata ar fi trebuit să treacă prin diverse trecători din munți, cu zăpada din ianuarie care le punea „bețe-n roate” și-n picioare. Sub comanda generalului-maior William George Keith Elphinstone, 4.500 de soldați britanici și indieni, plus 12.000 de civili care urmau tabăra, inclusiv femei și copii au pornit spre Jalalabad, iar asta la data de 6 ianuarie 1842, membrii înțelegând „pe surse” că li s-a oferit o trecere sigură. Însă, din păcate pentru britanici și din fericire pentru triburile afgane, reprezentanții rezistenței afgane i-au interceptat și au trecut la atacuri repetate pe parcursul următoarelor șapte zile. Brydon a consemnat în jurnalul său că încă din prima noapte a retragerii mulți dintre sepoiștii săi au fost schilodiți de degerături și au trebuit să fie abandonați în zăpadă, condamnați la o moarte sigură și chinuită, în agonie. Încă din a patra zi de retragere, regimentul lui Brydon practic nu mai exista, el însuși având norocul de a găsi niște alimente abandonate de Lady Macnaghten, soția emisarului britanic ucis la Kabul, evitând astfel moartea. Ultimele ambuscade și ultima rezistență au avut loc la Gandamak, în dimineața zilei de 13 ianuarie 1842, în nămeți, iar asta la propriu. Aproximativ douăzeci de ofițeri și patruzeci și cinci de soldați britanici, majoritatea din regimentul de Infanterie (44th Foot) s-au trezit înconjurați pe o colină. Afganii au încercat să îi convingă pe militari că nu le voiau răul. Dar, brusc au început împușcăturile, urmate de o serie de ciocniri violente între trupele rivale. Britanicii au fost învinși, iar căpitanul Souter și-a înfășurat drapelul regimentului în jurul corpului și a fost târât în captivitate împreună cu un sergent pe nume Fair și alți șapte militari. Restul au fost împușcați sau tăiați. Chirurgul Brydon a fost unul dintre cei doisprezece ofițeri de cavalerie care s-au despărțit de rămășițele coloanei principale înainte de lupta finală de la Gandamak. Acest mic grup călărise până la Futtehabad, dar peste jumătate dintre ei au fost uciși acolo, iar alții abandonați, în timp ce doar șase au scăpat. Toți, cu excepția lui Brydon, au fost uciși, unul câte unul, mai departe pe drum, pe măsură ce caii lor au murit de epuizare, iar ei au devenit infanteriști. Atât Brydon, cât și poneiul său au fost răniți în cursul întâlnirilor cu mici grupuri afgane.

În după-amiaza zilei de 13 ianuarie 1842, trupele britanice din Jalalabad, care își căutau camarazii din garnizoana din Kabul, au văzut o siluetă solitară călărind până la zidurile orașului. Acest călăreț singuratic nu era nimeni altul decât Brydon în persoană. O parte din craniu îi fusese retezat de o sabie afgană, dar el a supraviețuit loviturii deoarece își îndesase un exemplar din Blackwood’s Magazine în pălărie pentru a lupta astfel împotriva frigului crâncen. Revista a încasat cea mai mare parte a loviturii, salvându-i viața doctorului. Brydon a devenit cunoscut pe scară largă, deși inexact, ca fiind singurul supraviețuitor din întreaga armată. De fapt, el nu a fost singurul european care a supraviețuit retragerii. Aproximativ 115 ofițeri, soldați, femei și copii britanici au fost capturați sau luați drept ostatici și au supraviețuit pentru a fi ulterior eliberați. Brydon nu a fost nici singurul european care a supraviețuit drumeției de la Kabul la Jalalabad fără să petreacă timp în captivitate. După spusele lui Brydon, un „negustor grec”, un anume domn Baness, a reușit și el să ajungă la Jalalabad, la două zile după Brydon, dar a supraviețuit doar o zi. În plus, un număr mic de sepoi indieni au ajuns la Jalalabad pe jos în săptămânile următoare. Interesant este că un sepoi/y (havildar Sita Ram) a evadat și fugit din Afganistan după 21 de luni de sclavie și s-a alăturat fostului său regiment la Delhi. Aproximativ 2.000 de sepoyeri și un număr neînregistrat de membri și adepți ai taberei au fost în cele din urmă găsiți în Kabul și aduși înapoi în India de către „Armata de represalii” a lui Pollock.

După ce s-a refăcut și s-a mai întremat, și Brydon și-a reluat îndatoririle de chirurg de regiment în cadrul „Armatei de represalii”, care a reocupat pentru scurt timp Kabulul, în septembrie 1842. În timpul acestei campanii, a scăpat „la limită” de la moartea provocată de un obuz inamic. Brydon a luptat și în cel De-al Doilea Război Anglo-Birmanez din 1852, când a fost cucerit Rangoon. În momentul Rebeliunii Sepoy din 1857, Brydon încă era chirurg al armatei din Bengal. Aflat la Lucknow, împreună cu soția și copiii săi, Brydon a supraviețuit celui de-al doilea asediu, cel al reședinței Lucknow (iunie – noiembrie 1857), în care William a fost grav rănit la coapsă. Deși a avut o viață plină de aventuri, Brydon a murit în locuința sa, în Marea Britanie (Scoția).