Ziaristului Stelian Popescu îi ciudă că premierul Ion Antonescu nu-l ia consilier secret

Deși prea multe lucruri noi despre Stelian Popescu nu aflu, totuși, Memoriul adresat de Stelian Popescu generalului Ion Antonescu la 19 noiembrie 1940,mă atrage prin amănuntele despre cum a scris celebrul Iată-l! Textul a apărut în ediția specială a ziarului Universul, apărută miercuri, 4 septembrie 1940, după ora 14, dedicată desemnării Ion Antonescu de către Carol al II-lea să facă guvernul:

„Iată-l! Este generalul Antonescu, omul în care de mult neamul românesc își pune nădejdile, omul care abia acum, de trei zile, a fost eliberat din închisoarea de la Bistrița unde era ținut și fără lege și fără judecată, omul care abia acum, cînd a ajuns cuțitul la os și hotarele în mare parte au fost pierdute, este chemat să aducă liniște și mîngîiere unui neam amărît de guvernarea tiranică în care trăiește de zece ani și în timpul căreia au fost omorîți mișelește tinerii generației naționaliste și au fost prădate miliardele țării sub pretext de înarmare. Urăm să-i ajute Dumnezeu!”

Despre cum s-au ivit pe lume texte celebre ale literaturii, capodopere ale artei plastice, chiar și montări de răsunet știm din memoriile celor implicați sau chiar simpli spectatori. Despre articole de senzație nu știm nimic în materie de felul în care au fost compuse și publicate. Memoriul lui Stelian Popescu, axat pe dovedirea nerecunoștinței lui Ion Antonescu față de el, descrie felul în care a scris Iată-l!:

„Miercuri 4 septembrie, mergînd la ziar dimineața, am fost informat, pe la ora 10, că în oraș este mare fierbere și că se vorbește că ai fost chemat la Palat de rege, care-ți va da însărcinarea să formezi guvernul. Reporterii, care îmi aduceau această veste, mă ironizau zicînd că eu mă fac că nu știu, dar eu trebuie să știu totul și de ce nu le-am spus și lor. Bucuria și amărăciunea, totodată, îmi cutremurau sufletul. Să fie adevărat, mă bucuram, dar să nu știu și eu ce este la mijloc din partea celui mai bun prieten mă copleșea de mîhnire. Ce crezi D-ta, D-le Director, îmi ziceau ei, se poate de la pușcărie să ajungă cineva prim-ministru, atunci le-am spus: sub regimul Carol, nimic nu poate fi mirare. În atîtea rînduri v-am spus că avem un rege nebun. De ce v-ați mira, dacă s-ar întîmpla una ca asta. Și apoi ar fi o fericire dacă generalul Antonescu ar avea guvernul, el fiind un om cuminte, ceea ce ne trebuie în vremea asta. Da, ziceau ei, dar direct din pușcărie, la guvern, nu s-a mai văzut. Tocmai asta dovedește că avem de-a face cu un nebun pe tronul țării. Brăiloiu, Lugoșianu mă iau la o parte și-mi spun să-mi moderez expresiile, căci știu că sînt spioni peste tot și peste o oră regele va ști ce am spus. I-am răspuns că dacă nici cînd se pierde țara nu vom avea curajul să spunem adevărul, atunci la ce mai este de folos viața.

La ora 1 mi se telefonează de reporterul de la Prezidenție că generalul Antonescu a fost însărcinat, într-adevăr, cu formarea guvernului și că va veni în curînd comunicat oficial. Tot nu-mi vine să cred, dar am zis: să-l așteptăm. Între timp, din oraș mi se telefonează că la radio s-a anunțat că generalul Antonescu este prim-ministru și să răspund dacă e adevărat, căci eu trebuia să știu. Nu-mi mai puteam stăpîni nici indignarea, nici bucuria și am răspuns: toate se pot în țara asta, iar necunoscutul mi-a răspuns: bine ai dreptate, dar D-ta ești prietenul generalului Antonescu și trebuie să știi. I-am închis telefonul. Se apropiase ora 2, secretarul de redacție intră la mine și îmi spuse: să scoatem ediție specială, căci a sosit comunicatul: îl citesc, spun să se publice ediția specială, toți reporterii se reped la mine să mă îmbrățișeze, iar eu tremurînd îmi iau pălăria și plec fără nici un cuvînt. Cînd am coborît ultimele trepe ale scării, m-am oprit, m-am întors înapoi, am intrat înapoi și în fuga condeiului și am scris cel mai scurt, cel mai scurt dar cel mai istoric articolaș din cariera mea, Iată-l, care a însoțit comunicatul și care a produs, pînă seara, acel delir de entuziasm, de care generațiile viitoare vor vorbi. M-am dus la restaurantul Continental, să iau masa, căci nevastă-mea plecase la Predal, cu o zi înainte, să închidă casa, date fiind evenimentele externe. Abia așezat la masă, a sosit secretarul de redacție Apostolescu și-mi spune că nu poate apărea «Universul», decît dacă nu se pune articolașul meu. Așa este ordinul cenzurei. L-am luat la goană, spunîndu-i că dacă nu execută ordinul să plece, și am lăsat pe Sinu la ziar să execute ordinul. Puțin după aceasta, a venit Sinu cu ediția și cu un distribuitor, care arunca ziarul printre comesenii de la Continental. Am văzut atunci un lucru la care nu mă așteptam și care mi-a ridicat toată amărăciunea ce mă cuprinsese: Oameni necunoscuți care veneau la masa mea să mă îmbrățișeze și să mă felicite de bucuria ce le-o pricinuise articolul, ca și numirea D-tale.”

Amănuntele sînt publicate din motive de tendință. Stelian Popescu încearcă să-i descrie Generalului frămîntările provocate de ținerea sa departe de hotărările istorice ale momentului. Cei doi fuseseră prieteni. Stelian Popoescu sperase că odată ajuns în fruntea țării, Generalul îl va consulta în toate privințele. Ceea ce nu s-a întîmplat dovedind că Ion Antonescu era un politician adevărat. Ca premier el avea nevoie de toată presa. Cum i-ar fi stat să-l aibe pe directorul unuia din ziare consilier secret? Lăsînd deoparte asta, textul are o valoare memorialistică deosebită:
Lasă posterității mărturia felului în care a fost conceput și tipărit un articol istoric de ziar.
Pe cînd și la noi un astfel de moment?