Blaga comunică rapid cu cititorul prin aforism

1.
Într-o scrisoare din 4 august 1944, reprodusă în Astra, nr. 2, februarie 1967, Lucian Blaga mărturisea că scrisese deja 150 de aforisme. În 20 noiembrie 1946, numărul acestora ajunsese la 350. O parte însemnată din ele îşi vor găsi locul în volumul Discobolul, tipărit în 1945, la Publicom. Ca şi alte apariţii marcante din anii imediat postbelici (Ştanţe burgheze de G. Bacovia, Fantezii răsăritene de M. Sadoveanu, Una sută una poeme de T. Arghezi), volumul lui Blaga nu se bucură de primirea meritată. Epoca, neliniştită din punct de vedere social-politic şi economic, era cu privirile îndreptate spre alte lucruri decît o culegere de aforisme ale unui scriitor cu un trecut etichetat de comuniști drept suspect. Avînd în vedere că aforismul e un gen mult cultivat de autorul Trilogiei cunoaşterii (L. Blaga debutează în 1919 cu un volum de aforisme, Pietre pentru templul meu, iar culegerea Elanul insulei, apărută în 1977, la Editura Dacia, reuneşte un număr impresionant de texte), apare chestiunea motivelor care l-au determinat pe marele poet şi filosof să apeleze la o asemenea formulă. Discobolul, volumul din 1946, dă, cred, un răspuns convingător:
Aforismul e o cale de comunicare cu cititorul mult mai rapidă şi mai convingătoare decît poezia şi filosofia.

Cercetate atent, conţinuturile aforismelor din Discolul nu sînt de o noutate absolută. Ele constau fie în reluarea unor idei dragi filosofului, fie în spunerea unor adevăruri moral-psihologice. Vom întîlni astfel conţinuturi: filosofice (ce înseamnă a filosofa, critica existenţialismului, riscurile inteligenţei analitice în raport cu misterul existenţei, superioritatea omului asupra animalului, rolul cognitiv al deschiderii de mistere, succinte definiri ale lui Hegel, Platon, Spinoza), literar-estetice (respingerea ornamentului în artă, imposibilitatea criticii de a epuiza lirismul, unicitatea marilor scriitori, rolul nebunului în dramaturgia shakespereană, individualismul romantismului), moral-psihologice (consolările mediocrităţii, necesitatea seriozităţii în căsnicie, primejdiile autoanalizei, rolul transfigurator al amintirii, visarea ca efect al frustrării, cunoaşterea unei femei graţie lecturii preferate etc). Nu puţine dintre aforismele volumului sînt, din punctul de vedere al conţinutului, simple banalităţi. Ca, de exemplu: „Banul săracului e cald. Fiindcă săracul îl ţine tot în mînă“.

Tăria aforismului din Discobolul, ca şi a aforismului în general, se stă nu atît în conţinut, cît în expresia acestuia. Aforismul rămîne astfel un conţinut special prelucrat pentru a ajunge mult mai lesne la cititor. Iată de ce radiografia textelor din Discobolul poate şi trebuie să fie trecerea în revistă a modalităţilor prin care formulările speciale ale unor învăţături obişnuite reuşesc să atragă receptorul, să-l provoace şi să-l ajute a le asimila. Vom întîlni, în acest sens, printre înfăţişările exterioare, pe cea a frumuseţii menite a face încîntător un conţinut banal.

Un aforism sună astfel:
„O vizită într-o grădină zoologică ne comunică un fel de beţie organică. Nu e de mirare, căci orice grădină zoologică este o întîlnire a omului cu premisele sale“.

Citit atent, el nu comunică altceva decît o banalitate:
Omul îşi are punctul de plecare în lumea animală.

Aforismului farmecul i-l dă – se înţelege – formularea de factură poetică: beţie organică, premisele omului. Învelişul e menit să încînte şi, prin aceasta, să atragă pe cititor. Vrăjit de scînteierile formulării, cititorul şi-l însuşeşte mult mai repede şi mai lesne. Astfel de exprimări frumoase în sine sînt multe în Discobolul. În dese rînduri, Blaga pare să fi fost sedus de scăpărările lirice ale formulării. De aceea multe aforisme rezistă doar prin frumuseţea exprimării. Cîteva exemple:
„De cîte ori călcăm pe pămînt, pămîntul ne sărută tălpile. E fericit că nu-l părăsim“; „Există oare ecou mai puternic decît sunetul care-l provoacă? Desigur: actorul în raport cu sufleorul!“

Alteori formulările sînt preferate pentru posibilitatea de a face jocuri de cuvinte, simple, aprinderi ale inteligenţei la atingerea cu realul:
„Mare e apă, dar nu adapă“; „Are pene, dar n-are aripi“.

Pagini: 1 2 3 4