După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Arhiva Afectivă. Când privitorii sunt priviți

Artist de marcă din vremea Perioadei de Aur a picturii spaniole, Diego Velázquez a creat un număr impresionant de lucrări într-o manieră personală, nemaiîntâlnită, stârnit de pasiunea sa pentru varietatea și expresivitatea chipurilor omenești. Abordând strategii compoziționale complexe, Velázquez a creat adevărate metafore picturale a căror descifrare a suscitat un constant interes de-a lungul timpului. Una dintre cele mai mari pânze ale sale, Las Meninas, realizată în 1656 este o desăvârșită demonstrație de geniu, inteligență și măiestrie tehnică. „E viața însăși!” a fost expresia lui Antonio Palomino, în fața acestui tablou. Biograful lui Velázquez din secolul al XVIII-lea a fost cel care după o documentare asiduă a reușit să numească toate personajele din pictură și să afirme că oglinda din fundal, cu reflectarea regelui și a reginei, a fost modul ingenios al artistului de a dezvălui ceea ce este pe fața pânzei mari pe care lucrează. Ascultând relatări, amintiri din partea unor martori-trăitori ai timpului când a fost pictat tabloul, Palomino a fost norocosul care a putut consemna detalii importante despre Las Meninas.
Din odaia slab luminată a Palatul Alcazar din Madrid, odată cu Majestățile lor Regele Filip al VI -lea și Regina Mariana de Austria, unsprezece personaje și un câine „ne privesc”.

Suntem în după amiaza anului 1656, în momentul încheierii unei ședințe de pozat. Impresia, scuzabilă azi în secolul XXI, este că nu vedem doar un mare tablou ci o imagine semănând cu un stop cadru de film. Pictorul curții, aflat lângă șevalet, ignorând personajele aflate în preajmă, urmărește cum perechea regală gata de plecare, se oprește o secundă în fața marii pânze de curând începută. ”Clipa” la care asistăm se întinde pe o pânză înaltă de 3,18 m și lată de 2,76 m.

Dar să nu lăsăm pripita senzație de secvență ciné verité să ne influențeze percepția, fiindcă în sala cu numărul doisprezece a etajului întâi din Muzeul Prado, tabloul Las Meninas pare să ne întâmpine ca o imensă ușă deschisă. O ușă în a cărui prag ne oprim fără să bănuim că vom zăbovi destul de mult. Imensa ușă-tablou care dă în atelierul de pictură al curții regale ne lasă pe noi privitorii să simțim cum la rându-ne suntem priviți.

În centrul prim-planului imaginii, în stânga pictorului Velasquez, o vedem pe Infanta Margareta Theresa, în vârstă de cinci ani, fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a Marianei de Austria, flancată de o pereche de Las Meninas, „doamnele de onoare”: Dona Isabel de Velazco, care tocmai face o plecăciune prințesei, și Dona Maria Augustina Sarmiento de Sotomayor, care, îngenuncheată în fața Infantei, îi oferă micul vas numit „bucaro”.

În partea dreaptă a picturii, un câine mare, aproape ațipit, suportă fără vreo reacție atingerea jucăușă a tânărului pitic Nicolas Pertusato. Alături de el se află Mari Barbola, o pitică mai în vârstă. Și ea pare să se uite la noi cei aflați în planul din fața pânzei întărind sentimentul că cei din tablou ne urmăresc fiecare mișcare la fel de atent cum noi îi privim pe ei.

În spatele celor doi pitici, însoțitoarea Infantei, Dona Marcela de Ulloa, îmbrăcată în doliu, șoptește ceva oficialului curții Diego Ruiz de Ascona, ale cărui gânduri par să plutească în timp ce ea îi vorbește.

Printr-o ușă deschisă, undeva în plan îndepărtat, Don Jose Nieto Velazquez, șambelanul reginei, pare să plece din atelier, nu înainte de a se opri o clipă pentru a privi înapoi, parcă nerăbdător, sugerând prin înclinarea capului să-l urmăm spre necunoscut, spre „dincolo”.

Pe peretele din stânga acelei uși, o oglindă în care bate prea mult lumina reflectă discret fețele regelui și reginei, a căror localizare fizică în scenografia lucrării nu este de loc precizată. Ei sunt și nu sunt acolo. Aceste două aspecte ale lucrării – ușa deschisă prin care șambelanul pleacă într-un loc din afara pânzei și strălucirea vagă a fețelor regale în sticla fantomatică a oglinzii – au încins spiritele multor pe observatori. până la bănuiala că scena din atelier ar fi un joc lansat de Velazquez, un joc mult mai subtil decât se vede.

Enigma reflectării perechii regale ne asigură că nu suntem privitori pasivi. Iscodim, căutând să înțelegem unde se află ei. Îi poziționează oglinda acolo unde ne aflăm noi, cei din exterior privind înăuntru? Sau oglinda dezvăluie ceea ce este deja pictat pe acea pânză mare din care noi vedem doar spatele? Nu cumva ni se arată o reflectare imaginară? Noi nu știm ce se află pe suprafața pânzei de pe șevalet. Tot ce ni se oferă este o oglindă puțin blurată înfățișând două figuri despre care nu știm dacă sunt ori nu acolo, în atelier.

După moartea lui Velazquez, regele Filip al IV-lea a ordonat să fie adăugată în tablou, pictată pe pieptul pictorului, Crucea de Santiago, denotând rangul de cavaler conferit artistului.

Velazquez nu a primit acest titlu onorific până în 1659, și este posibil ca Las Meninas să fi făcut parte dintr-un proiect al său de demonstrare a nobilității, premisă obligatorie pentru învestirea titlului de cavaler.*

Velázquez este pictorul serilor, al întinderii şi al tăcerii. Chiar atunci când pictează în plină lumină, chiar şi atunci când pictează într-o încăpere închisă, ori când războiul şi vânătoarea vuiesc în jurul lui. Fiindcă nu ieşeau deloc în acele ceasuri ale zilei când aerul era fierbinte, când soarele stinge totul, pictorii spanioli îndrăgeau serile. Educaţia ochiului lor se făcea în amurg, şi în amurg căpătă întreaga ei valoare semnificaţia Spaniei colorate.**


* Revista Art Gallery, nr. 15, Editura De Agostini

**Faure, Élie, Istoria artei: Arta modernă 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 104.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Arhiva Afectivă. Când privitorii sunt priviți”

  • Draga Sabina, cea care nu se vede, pictura cu o latura de 3,1817 :)), e, zic eu, cea mai clara imagine de pe pinza, ca ea a fost pictata in Cer, mai nainte, pictorul doar va gasi calea prin care va ajunge la aceeeasi concluzie :))

    cainele nu e chiar asa indiferent pe cit zici :)), ba din contra 🙂

  • daca scoti din poveste cainele, pictorul, pe cei doi din oglinda si pe sambelan, ce mai ramane din om?! :))

A apărut „1990- Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14 și 15 iunie? ”. Primul volum din seria Ion Cristoiu – istoricul clipei, 1990 – 1996

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog