Arhiva Afectivă. Cheți, între sarcasm și gelozie

Se face noapte. Două mierle își împletesc trilurile cu frunzele, norii și iarba întunecată din capătul grădinii. Iau de pe marginea ferestrei nucile și colacul aduse pentru pomenirea lui Valer Miheț și le duc în casă. Cheți nu a apărut în preajma mea de vreo trei zile. Am spus alaltăieri? Nu. Înseamnă că m-am acomodat destul de bine la timpul salcâmean. Fiindcă „alaltăieri” e valabil în spațiul convențional, mai puțin aici, în satul acesta, inexistent pe harta țării dar atât de viu în inima mea. Desigur, aici totul e diferit dar nu anapoda, totul e în schimbare dar nu în dauna cuiva, toți respiră și transpiră, dar nu cu sufletul la gură. Pot parcurge două dimineți și o seară în mai puțin de o oră, pot să comunic cu personaje din secolele trecute printr-un obiect, mă pot adresa nestingherită în limbaj omenesc oricărei necuvântătoare. Și totuși Salcâmu Mic abia acum mă vede și pe mine, abia acum mă cuprinde. Satul ăsta mă dojenește, mă învață, mă alintă sau mă dădăcește. Niciodată cu dispreț, dar întemeiat ironic, da. Înainte, când credeam că doar eu îl văd, că eu, de capul meu, l-am descoperit, aveam impresia că îl știu ca-n palmă. Un sătuc post-decembrist cu firave urme din vechime, cu o poveste a lui ferită de ochii lumii. Dar mai ales unic prin vietățile lui vorbitoare. Făceam pe atotștiutoarea dar nu știam mai nimic.

– Salut! Nu mai sta pe gânduri că amorțești.

– Cheți!

– Chiar eu! Ce s-a mai întâmplat neobișnuit, ia spune? Ai reușit să te odihnești, să mănânci, să îți revii cât de cât?

– Oarecum. Ai fost și tu la întrunirea Comandamentului? Care era graba, urgența?

– Nu știu. Pe mine nu mă cheamă, mă invită. Dacă vreau, merg dacă nu vreau, nu merg. Sau mă prefac în veveriță și îmi văd de ale mele. Glumesc. Nici pentru toată smântâna din lume nu mi-aș dori să fiu altceva, decât pisică.

– Te-ai certat cumva cu Zeicu?

–  Noi nu ne certăm. Avem deseori opinii diferite, dar în rest, suntem cum spun orășenii „buni colegi de birou”. El păzește, eu investighez, scopul nostru e unul singur – să nu fim niciodată luați prin surprindere.

– Cu Von Pinzgau cum te împaci? Ea e mai tăcută, mai retrasă.

– Tăcută? Face pe introvertita. O emigrantă ce se vrea cumsecade.

– Emigrantă!? A fost adusă de peste munți la târgul din Beclean, nu a venit singură!

– Austriacă… O vacă austriacă, punct.

– Ești foarte pornită. Cu ce te-a supărat Suzi? E și ea o ființă vorbitoare din sat, ca toate celelalte. Nu e îngâmfată, nu bârfește, nu se vâră unde nu-i fierbe oala.

– E ciudată. N-are … N-are dor.

– Cum adică?

– Nu îi este dor de locul natal. O creatură autentică tânjește după locul natal. Ea e din Tirol. Când Raveca a întrebat-o dacă se mai gândește la locurile tinereții, Suzi, atenție – vorbind în grai salcâmean! – i-a spus așa „Ce să fac cu locurile tinereții dacă n-am cu cine vorbi? Io acuma îs altfel. Acolo nu știu dacă găsăsc vreo mâță ori v-un câne care să schimbe impresii cu mine”, închei citatul.

– Tot nu pricep de ce nu o vezi pe Suzi cu ochi mai prietenoși. E ea de vină că tocmai din Tirol a ajuns să fie vândută la un târg de pe-aici, departe de Salzburg?

– N-am nimic cu ea dar … eu o văd cu ochi de mâță in timp ce ea mă privește cu ochi de vacă tiroleză naturalizată la Salcâmu Mic.

– Ești pornită, e clar. Voi afla eu până la urmă motivul țâfnei tale.

– Raveca o duuuce, o aduuuce de la pășuuune, o țesaaală, o spaaală… Ce mai, numai atenție și respect. Și ce mai stau ele două de vooorbă despre câte-lună și în stele…

– Cheți tu suferi de gelozie!

– Poate … Și tot sper să-mi treacă, dar nu-mi trece.

– Uiți că …

– Nu uit. Raveca e salvatoarea mea. Dar cu Suzi e prietenă de parcă ar fi crescut împreună.

– Nu mai ascultareț tăthe plânjerile ei doamnă dragă.

Raveca intrase de pe drum printr-o răritură a gardului și se opri lângă noi. Apoi cu mâinile întinse spre draga ei mâțucă zise:

– Tu Lucreție, cine ți-o zâs țîie Cheți primaș dată?  Și cine te-o pus sub sfetăr că erai tătă zgribulită? Cum să crezi tu că mie mi-i dragă numa Suzi?

– Cu mine nu vorbești atâta și nici atâtea…

Era prima dată când o vedeam pe mâța detectiv mică și năpădită de gânduri fără rost.

Luând-o în brațe Raveca o legănă pe Cheți ca pe un copil. Se plimbă prin grădină cu ea, o mângâie și îi vorbi la ureche.

– Suzi îi sângură fără nime, nime, din ai ei. Tu îi ai aci pă tăț, tăț ai tâi, puii tăi, mă ai pă miiine, pă Vetuuuța, pă Leontiiina…

Tot mai întunecată se făcuse grădina și abia se vedea printre crengi șorțul cu cipcă al Ravecăi. Doar ochii strănepoatei lui Bastet luceau fericiți în noapte.