Arhiva Afectivă. Comunicat. Către BCC

Stimate și respectabile BCC (Babe Cloanțe Contemporane)

Vă aduc la cunoștință prin prezenta următoarele :

În ciuda faptului că de la frageda vârstă de doi ani am fost familiarizată cu imaginea lupilor care înghit bunice slăbite și fetițe zburdând în peisaj, neatente la sfaturile mamei, am reușit totuși să îmi vad liniștită de înaintarea în vârstă. Am înțeles, destul de timpuriu, că la prima bătrânețe îți cad dinții și dup’aia îți cresc, iar că la a doua bătrânețe îți cad definitiv și asta e. Am înțeles (tot în perioada de început a călătoriei în timp) că în nici un caz Făt Frumos nu te poate salva cu un sărut dacă din naivitate ai mâncat mere măsluite și infestate cu te miri ce anestezic în concentrație letală.

Am învățat apoi că deși capra era o mamă bună și iubitoare, suferea și ea de aceeași contraproductivă naivitate, neștiind că doar semnalul „audio live” nu este pentru iezi o dovadă de recunoaștere sigură. Cât despre lup, dacă lua o poză de-a caprei și o agita la fereastra preșcolarilor-în-așteptare-iezi, utilizând un cd player și făcând un perfect playback cu glasul caprei, câștiga timp și nu-și mai ducea dinții la tocit, un detartraj fiind mult mai util. În fine, ce-a fost a fost. A căzut lupul peste sarmale, printre sarmale, nu contează, dar asta a fost prima poveste în care am aflat ce e aia să fii victimă.

Apoi am ascultat noian de povești. Ningea afară iarna, ningea cu povești spuse de bunici. Venea primăvara, înfloreau amintirile din tinerețe ale părinților. Începeau ploile toamnei, ascultam istorii minunate despre bătălii cu turci, tătari, sau îndepărtați ostrogoți, vizigoți.

Împărați, zâne, duci și ducese, balauri și lămpi fermecate, motani încălțați și cenușărese, crăiese înzăpezite și peste tot multe Babe Cloanțe, cam acesta era arsenalul care chipurile trebuia să îmi asigure un somn liniștit, ca să mă pot trezi veselă dimineața în sunetele reclamei de la radio: „droopsuri bune și jeleeuri, caaramele și drajeeuri, droopsuri că sunt acrișoaaare și răcoritoaare”. Desigur, reclama muzicală era urmată de îndemnul duios al crainicei, care spunea zâmbind mobilizator: Dați copiilor cât mai multe dulciuri!

Așa s-a răspândit apoi caria dentară în toată țara și cam tot atunci s-au pornit și epidemiile. Am trecut prin multe izolări și carantine, noi copiii anilor 50. Am văzut filme mexicane în care se murea pe capete, filme rusești în care se murea eroic, dar tot pe capete, filme indiene în care se murea de sărăcie, filme maghiare, filme germane, filme poloneze, în care actori ca Torocsik Mari, Oleg Strijenov, Zbigniew Cybulski și mulți alții, faimoși în acea vreme, mureau pentru apărarea patriei.

Dar nu am văzut niciodată, dar niciodată nici în cărțile de povești (multe destul de horror, recunosc), nici în filme, nu am văzut eroi care, cu măști de protecție pe față, să fie la un pas de colaps în timp ce dezinfectează clanța, ascultând ultimele știri TV.

Așadar, stimate BCC (Babe Cloanțe Contemporane) încercați să coborâți în realitate și să găsiți modalități acceptabile de utilizare a măturii zburătoare. Nu mai măturați praful exagerărilor și dezinformărilor în sufletele generației tinere. Această glorioasă generație utilizatoare de pc, smartphone, android, Windows 10 etc, chiar dacă e antrenată optic cu basme și filme în care se moare și se învie, nu este suficient de antrenată psihic la ideea de iminență. Și n-ar fi exclus ca tocmai lipsa vechilor basme, a școlii tradiționale, a excursiilor concurs de orientare prin pădure, să-i facă mai vulnerabili. Războaiele desenelor animate dezvoltă atenția distributivă, dar nu și rezistența psihică, fizică în situații de urgență. Ar mai fi multe de spus dar eu mă opresc aici. Da. Fiindcă, deși am traversat de-a lungul vieții prin destule povești „de groază”, am rămas din toate cu imaginea Babei Cloanțe dispărând în neant odată cu găsirea de către personajul pozitiv a cuvântului magic prin care zeama otrăvitoare din ceaunul ei vrăjit se transformă

în apă potabilă.

Fiindcă, nu-i așa, legea nescrisă a tuturor poveștilor spune că totul începe cu „a fost odată ca niciodată” și se încheie cu „și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa”.