Arhiva Afectivă. Inepții care ne pot afecta emoțional

Avalanșa stupizeniilor nu a fost declanșată doar de pandemie, și nici doar de reclamele din care “reiese” tot mai limpede că suntem un popor cu ficatul praf, cu dinți galbeni, cu mătreață, cu hemoroizi, cu osteoporoză, cu gura rău mirositoare, incapabili să adormim fără somnifere și hăituiți de atacuri de panică. Spun toate acestea fiindcă “realitatea” din reclamele difuzate pe toate canalele TV asta dezbat – cazuri posibile de boli și afecțiuni rămase (chipurile) netratate din secolul VIII, era noastră.
Zicala “dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, par să spună reclamele, așa s-a născut, izvorâtă din viața de zi cu zi. Ori reclamele, știrile și zvonurile pretind că se inspiră din realitate.
Dar ce să vedeți, “realitatea asta” nu mai e așa cum o știam noi, cenzurată pe dinafară și absurdă pe dinăuntru, nu.
Realitatea din care se inspiră astăzi reclamele, știrile și zvonurile este stratificată, încâlcită și apoi dată la darac de mai multe ori. Dărăcitul la români era o activitate cât se poate de utilă în mediul rural/citadin atunci când românii se îndeletniceau cu scărmănatul și pieptănatul lânii, nicidecum cu cel al trăncănitului internațional.
Bunăoară, dacă undeva la un capăt al Pământului, într-un “documentar istoric” (încropit de câțiva “prigoniți” din diaspora dizidentă împreună cu sociologi din țara gazdă), se va spune că în România anilor 1945-1989 oamenii mâncau de trei ori pe zi numai ghindă și scoarță de copac, motiv pentru care țara era locuită de o masă de dobitoci, automat toate canalele de știri din toată Străinezia va difuza povestea nemaipomenitei orori. Și nu o oroare oarecare, cum mai vezi prin filmele Nord contra Sud, sau Rambo, ci una la care au fost supuși românii vreme de patruzeci și patru ani. Desigur, analiști politici și sociologi, economiști și experți în perioada ante-decembristă vor dezvolta cu aplicațiune și talent oratoric povestea mâncătorilor de ghindă și scoarță de copac aducând exemple din arhive, fotografii și filme făcute nu de vreo cameră ascunsă, că pe atunci nu aveai nici cameră, nici unde să o ascunzi, ci din filme produse de instituțiile de profil din acea vreme.
Într-un asemenea “documentar”, vocea crainicului, filată, va lăsa în prim plan vocea comentatorului din prezent, care, cu patos și indignare, va înfiera “regimul de tristă amintire”. Partea stranie a acestor “documente de arhivă” o vom descoperi in imagini. Da, în imagini! Mâncătorii de ghindă apar la tot pasul în comentarii (!), dar nu in imagini! În imagini se zăresc diverși copii alergând spre școală sau copii în tabără, la munte, la mare. Pelicula e veche, slab luminată, dar copiii râzând, sărind în valuri sau înotând, sunt acolo. “Priviți cum țopăie și cum zâmbesc la comandă acești nefericiți care urmau să revină în casele lor unde își făceau temele la lumânare, zgribuliți de frig și plângând de foame”.
La o asemenea subtitrare nu ar fi nimic de adăugat. În fața evidenței, nu-i așa, rămâi mut. Documentarul cu mâncătorii de ghindă făcut la capătul Pământului este achiziționat de televiziunea publică liberă de comunism și după încheierea unui contract de difuzare este dat pe post. Drept urmare, ministerele de profil sugerează adaptarea manualelor școlare în funcție de adevărul istoric consemnat în acest documentar. Conferințe și dezbateri au loc în mai mai multe orașe din țară. Primăriile lansează concursuri cu premii pentru tablouri înfățișând mâncătorii de ghindă. Dar pictorii vor materiale de arhivă, vor poze drept model, ca lucrările lor sa fie veridice.
Dar, unfortunately, poze nu există! Pesemne au fost distruse la revoluție de către simpatizanții comuniști. Doar mulțumită unor luptători pentru adevăr ai diasporei de la capătul Pământului mai avem date despre acea sinistră perioadă. Pictorii se întorc spășiți în atelierele lor. Dar, după o masă bună și un abonament pe două luni la un fast food din împrejurime, trec la muncă și realizează bannere cu mâncătorii de ghindă din perioada 1945-1989. Inspirați, ei compun pe suprafețe mari cât un bloc de opt etaje și opt intrări, imaginea adevărului istoric. Cifrele mari cât blocul de opt etaje cu opt intrări sunt impresionante. Ici colo se mai zărește cate o frunză de stejar, sau de plop, câte o corcodușă și câte o ghindă. Unde-s oamenii?, întreabă beneficiarii. După cifre, spun pictorii, sunt toți acolo încolonați!
Ce învățăm noi din această întâmplare cu puternic iz de SF? Învățăm că spălarea minții oamenilor este o știință. O metodă absolut rafinată de a modela prezentul, o scamatorie veche de când lumea, practicată cu succes în toate timpurile. Că mai rămâneau, ori că mai rămân, ici colo zone, chiar popoare, imune la asemenea manevre, contează mai puțin. Dar bine spunea în secolul I d.Hr., retorul și pedagogul Quintilianus: “Non multa sed multum”, insistând pe ideea că atât în viață cât și în școală, nu volumul informațiilor trebuie sa primeze ci autenticitatea, valoarea și importanța acestora.

P. S. S-a dovedit, în ultimele săptămâni, că pentru o hrană corespunzătoare nevoilor omului în lupta cu războiul climatic, cu risipa de energie și tot soiul de viruși mutanți, pâinea din făină de ghindă, din coropisnițe pisate, din scoarță de copac (provenita de la defrișări), este indicată nu doar celor cu colesterolul mărit, dar si familiilor nevoiașe dornice de un aport substanțial de vitamine.