Arhiva Afectivă. Răsfoind anotimpuri

1958, Brad. În drum spre gară plecam dimineața devreme cu trăsura. Caii mergeau încet zgâriind ușor asfaltul când trăsura întorcea în fața casei noastre din centrul Bradului, casă care se afla peste drum de Tribunal. Răcoarea dimineții îmi făcea nasul roșu,  iar genunchii mei păreau a fi două pietre rotunde de râu care se terminau cu niște mici știuleți înveliți în șosete trei sferturi. După ce trăsura era întoarsă, birjarul scutura larg hățurile și cu un pocnet scurt al buzelor îndemna caii să pornească la trap. Asfaltul și copitele alcătuiau o melodie ale cărei cadențe le aud și astăzi – clop-clap, clop-clap, clop-clap, însoțite de rostogolirea silențioasă a roților. Ajunși în porțiunea pietruită din apropierea gării, roțile scrâșneau pe pietre. Când treceam peste șinele de cale ferată care traversau drumul, eram deja la câțiva pași de gară. Mă fascina întreaga scenă – noi în trăsură, frigul zorilor, fornăitul cailor. Dar mai ales mă încânta gândul că tot orașul e încă adormit. Aveam impresia că nimeni nu știe unde suntem. Că, în loc să fim și noi acasă, în pijamale, sub pleduri – ca toată lumea – uite cum coborâm din trăsură pășind cu zgomot peste pietrișul alb, mărunt, din parcul gării. Mama controla încă odată în poșetă locul unde așezase biletele de tren. Ai văzut, mămico? întreba tata, ai văzut ce fetiță mare avem? de mult nu mai călătorește cu jumătate de bilet, ci cu bilet întreg! Eram nerăbdătoare – când ajungem la Timișoara? Pe la nouă-zece ar trebui sa fim deja acasă, la bunici, răspundeau amândoi. Gara era aproape pustie dar curată, mirosind a desagi îndesați cu boabe de porumb, a nuci și a mere, iar afară, dincolo de ușa sălii de așteptare, aerul era plin de mireasma covorului adânc de mușchi, frunze ruginii și crengi, căzute în pădurile din preajma Bradului. În acei zori, ai lunii octombrie, adierile venite de pe dealuri se amestecau cu izul de cărbune și motorină al terasamentului din fața peronului gării. Tot nenea Ionică ne așteaptă cu trăsura când venim de la Timișoara? îl întreb pe tata. Dar cine altul? Tot nenea Ionică.


București 2019 Gara de Nord. Vine autobuzul 178. Urc. Nea Ionică nu a putut veni cu birja. Si chiar dacă ar fi venit nu ar fi avut voie să oprească în fața intrării în Gară. Dumnezeu să te odihnească, dragă nene birjarule! Să te odihnească împreună cu minunații tăi cai și draga ta trăsură cu felinare, prelată, canapea de piele, strapontină și pătură din lână.
P.S. și arcurile! Avea niște arcuri de suspensie trăsura, mai ceva ca la un 4×4 din ăla care te trece prin râu și bolovani !


București, vara lui 1969. Tata – aș vedea un fim cu Jean Gabin. Noi – imediat! Ne punem sandale, îmbrăcăm bluze de pichet, mirosim a șampon Sanda, purtăm pe umeri genți din sfoară de Manila. Mama – nu îți pune pantalonii ăștia, e cald ! Eu – mă mănâncă țânțarii! La grădină sunt țânțari întotdeauna! Ajungem la Cinema Grădină Capitol. Cerul nopții concurează cu luminile de pe ecran. Muzica, peisajele marine sunt copleșitoare. Sunt emoționată și nu mă pot stăpâni să nu privesc cerul de deasupra grădinii-cinema în timpul filmului. Un film străin despre încrâncenare și tandrețe sub cerul de iulie al Bucureștiului. Bun actor tânărul ăsta Delon, mare actor Gabin, zice tata în șoaptă privind profilul mamei. Muzica, muzica e încântătoare răspunde mama strângând brațul tatei. Eu mă las furată de imaginile sugerând răcoarea valurilor, urmăresc scenele de pe vas dar în același timp caut furiș spre cer să văd dacă suntem sau nu sub Calea Lactee. Apoi, în timp ce Lino Ventura are un asemenea prim plan încât întreg publicul din grădină simte ca e privit drept în ochi, îmi amintesc: doar pe pajiștea unei coline, în aerul curat al muntelui poți zări noaptea, în voie, voalul plin de nestemate al Căii Lactee.


Februarie 1960, Brad. E frig, e încă întuneric. Toata noaptea a nins, apoi zăpada s-a oprit și s-a pornit gerul. Prin sticla rece a ferestrelor năpădite la margini de flori de gheață se aude de afară cum scârțâie zăpada sub pașii primilor trecători. Tata s-a trezit și la lumina veiozei oprește soneria ceasului înainte ca ea să se pornească. De ce nu lași ceasul să sune? întreabă mama. Hârșâitul lopeții pe asfalt e un fel de răspuns. Îngrijitorii străzii încep să facă o potecă. La ora șase vine mașina cu pâine de la brutărie. Bunicul aprinde lumina mare și își caută fularul și mănușile. Cartela de pâine e la tine în portvizit, zice bunica. Apoi adaugă – să nu uiți să iei și o nouă cartelă de zahăr. Mama adună cu o măturică resturile de surcele și chibriturile arse din fața ușiței sobei. Acum e aproape încinsă, zice bunica. Haide, ia-ți halatul și vino în bucătărie să facem cafeaua. Mă ridic din pat și-mi caut cu tălpile calde pe dușumeaua ca de gheață papucii de casă. Întâi șosetele, zice bunica. Ajungem în bucătărie unde miroase a petrol și lapte fiert. Aici focul se face mai greu. Soba e mai mare și complicată. Mă cocoț pe un taburet înalt și îmi strâng mai bine cordonul halatului. Doar nu ți-e frig? Nu, bunico. Tata a plecat? A plecat și iar nu și-a băut ceaiul. Ce înseamnă Enrilo, bunico? E o marcă de cicoare.

Din vecini, de la Jozsi bacsi se aude radioul. Ce scurtă e vacanța de dimineață, dragă bunico.


Preajma Anului Nou,1981. Cobor din mașina 311 la Negustori și mă îndrept spre Gostatul ce se află pe mâna dreaptă, în drum spre statuia lui Rosetti. Intru în Gostat, cumpăr niște varză murată și “două fire” de cârnați afumați care arată absolut minunat! Revin în stație, urc în treisute-unșpe cu burduf, tranca, tranca, zloată, lume, nas roșu, muci. Batista, dar și o mănușă, le pierd la coborâre vrând să mut o hârtiuță dintr-un buzunar în altul. Ajung la Sălăjan cu Șulea în bună stare. În bloc, la parter, revelație! Liftul merge! În bucătărie, altă revelație: gaze (mici) dar …“este gaze!” așa cum scrisese pe ușa vecinilor, cu creta, un copil entuziasmat. Scot pachetul cu minunații cârnați și îi depozitez în cratița de fontă. Fumez vreo două Double Horses, beau o cafea Alvorada răsuflată, trezita, vai de ea, dar o prefer Nechezolului. Nechezolul e pentru amețit cugetul, în schimb Alvorada trezită e pentru amintirea gândului că vine ea ziua când acră fiind, e musai s-o trimit la ghenă. După buletinul de știri de la ora șaptesprezece, cârnații erau gata! Puși pe o farfurie plată îi tai și obțin patru bucăți: doi la cină, doi mâine la prânz. Mă rog, vorba vine prânz că noi toți ajungem acasă după ora patru. Miros prea bine cârnații ăștia. Nu mi-e foame și totuși extrag o feliuță. Dar nu pot să o înghit fiindcă ceva îmi zgârie discret cerul gurii. Scuip drăcia de feliuță și în mijloc bine ambalată în carne, văd o gheruță de ceva patruped. Iau cârnații la studiat / feliat. Gheruțe din loc în loc. Bașca, un gust bizar-dulceag al cărnii. Iată îmi zic prima întâlnire cu “specialități” de nutrie.


1991. E iarăși toamnă. Aș vrea să fie toamna lui 1958, dar nu e. Nu se mai poate. Pe palier miroase a plăcintă cu prune. Aș vrea eu. O să-mi cumpăr doar prunele fiindcă aragazului nostru nu-i mai merge cuptorul. Pornesc spre alimentara din cartier – supermarket cu nume german, care tradus în românește înseamnăteamăsau frică. Intru în magazin găsesc prunele, mai pun în coș o pâine și două legături de pătrunjel. Tanti Nuți, strănepoata lui Samuel Micu Klein, m-a rugat să-i cumpăr niște verdeață. E aglomerat. Aștept să se facă loc pe intervalul dintre rafturi să pot trece. Ce faci Sabinuțo? O voce cunoscută se aude de jos, de lângă rafturile cu băuturi. Mă aplec și o văd pe fosta mea colegă de serviciu de dinainte de 89, Esmeralda. Se ridică citind eticheta unei cutii de bere, întrebându-mă fără să mă privească, unde sunt, ce lucrez, ce face fata mea, care e starea părinților. În tot acest timp, pe mâinile ei subțiri brățări indiene scot un clinchet discret, accentuându-i nu doar feminitatea dar mai ales dezinvoltura. Are acea nonșalanță a oamenilor pe care o mai întâlnisem în 1972 în Belgia. Încercând să adun toate curiozitățile într-una singură întreb – dar tu? Îmi spune că e în străinătate, că nu mai e în minister, că s-a săturat. Privind mirată coșul meu ridică sprâncenele părând a spune: doar atât? Parcă punând un diagnostic continuă – așadar, ești profesoară. Oh, da, da, voi profesorii, economi și chibzuiți. Sunt doar asistentă, spun cu glas alb. Doar asistentă, da, da. Apoi scoțând din coșul ei un pachet mare se întoarce spre mine și îl depune în coșul meu, peste prune și pătrunjel. Întreb năucă – ce faci? Nimic, un biet cașcaval, să aveți și voi acolo ceva bun la masă. Te pup, sunt grăbită. Pa! Rămân fără grai cu obrazul parfumat de o sărutare Lanvin. Unde am greșit, unde greșesc, mă tot întreb în timp ce sun la ușa lui Tanti Nuți. Îmi deschide. Privirea ei măsoară pachetul din mâinile mele. Ce-ai cumpărat? Ți-am dat bani doar pentru pătrunjel. Am primit de la o cunoștință o bucată mare de cașcaval, explic eu. Dar ce e cunoștința ta, ministru? A fost în minister dar acum lucrează în străinătate. Tanti Nuți, vă rog să-l primiți. Nu pot dragă, eu nu am voie grăsimi. Du-l Anetei, femeia care spală scările, are trei copii, se va bucura. Cobor în curtea interioară și bat la ferestruică.


https://ro.wikipedia.org/wiki/Samuil_Micu

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑