Deși am cam obosit să mă lupt cu morile de vânt, nu obosesc niciodată să mă preocup de soarta celor mai nevinovate și, în același timp, neajutorate ființe, pe care isteria globală le maltratează fără încetare, sub pretextul unei îngrijorări care nu-și are rostul. Nu s-a schimbat absolut nimic referitor la copii față de cele constatate de la bun început, adică din urmă cu aproape doi ani. Copiii nu au nicio vină și nicio contribuție semnificativă în transmiterea virusului și nu prezintă risc de îmbolnăvire severă decât în cazuri extrem de rare și explicabile medical – de către cei care au mai rămas medici în ultima perioadă. Toate astea sunt lucruri arhicunoscute, lucruri pe care lumea adulților pare să le fi pierdut odată cu logica sau abandonat din cauza… aș vrea să spun „a fricii”, dar nu mă pot decide cu privire la mobilul acesteia. Nu știu de cine sau de ce ne este mai multă frică, fiindcă s-au adunat prea multe și, în loc să le fi făcut bilanțul și să fi ajuns la concluzia inevitabilă și de bun-simț că fix asta este viața și că nu ne-a podidit încă apocalipsa (decât dacă tragem de ea și ne-o vârâm cu forța în traiul zilnic), noi încă ne aflăm în căutarea de sperietori care mai de care mai paralizante.
După aproape doi ani de pandemie, după zeci de mii de studii și articole de specialitate care – chipurile – aduc lumină în bezna necunoașterii inițiale, după testarea a zeci de tipuri de măști, măsuri/echipamente de protecție și analize cu rezultate mai mult decât îndoielnice, noi ajungem la concluzii care jignesc până și inteligența necuvântătoarelor. Și, deși ar fi fost de mult cazul să ne fi edificat, măcar cu privire la grupele vulnerabile și la cele lipsite complet de riscuri, punem punct rațiunii și o luăm de la capăt cu aberațiile pentru a patra oară. Zic a patra oară referindu-mă la valuri, mai ușor de numărat decât acei pași alandala făcuți ba înspre buluceala relaxărilor lipsite de orice inhibiții, ba înapoi sub paturi, tremurând și cu zece măști pe figură, ca și când asta ne-ar fi șters urmele dezmățului anterior.
Pentru a nu se mai știe câta oară ne pregătim de școală. O școală neglijată și înainte, dar care acum a ajuns efectiv de râsul (sau de plânsul) curcilor. „Experții” se ciorovăiesc în continuare, trag cu urechea la ce-și dorește curentul (ca nu cumva să se trezească pe contrasens!) și bat pentru a mia oară apa-n piuă, întrecându-se în a propune inepții. Se prefigurează o nouă victorie a celor care cântă în struna cui trebuie și aruncă un nou val de acuzații peste cei care (încă) n-au renunțat la rațiune și bun-simț. Vocea ultimilor se dovedește însă a fi prea slabă și ușor de înăbușit de gălăgioșii care-și alocă dreptatea, împotriva oricăror evidențe. Dacă ar fi avut ochi și minte, ar fi văzut masele de copii eliberați de sub teroarea izolării și de tortura costumatului inutil făcând ce le definește copilăria: jucându-se, râzând, plângând, tăvălindu-se pe aleile parcurilor pe care nici măcar sub picioare nu le mai simțiseră de luni bune. Mână nespălată în mână nespălată, corp la corp, umăr la umăr, fără a risipi un gând pe inamicul invizibil propovăduit de unii și care pe ei nu-i amenință. Treziți din narcoza gazelor cu circuit închis de sub mască, viața le țâșnea prin toți porii, vrând parcă să profite de răgazul vremelnic acordat de lumea adulților, care petrecea alături la fel de dezinhibată, de parcă nu i-ar fi așteptat la întoarcerea acasă valul pe care-l pregăteau încă înainte de plecarea în vacanță.
Preocupați de propriile interese, adulții grijulii nu par să cunoască un lucru elementar: Acei copii trăiesc încă și vor merge în curând la școală. Și, culmea, le place să trăiască așa și vor să fie mai departe copii și nu marionete. De carnaval s-au săturat probabil pentru tot restul vieții, tot așa și de școala de pe sticlă, care-i împiedică să-și folosească neuronii-oglindă. Psihologii știu că inteligența socială și emoțională nu se iau de pe sticlă, ci se formează pe viu, prin imitație. Cine imită zâmbetul celui din fața sa, resimte bucuria inundându-i propriul corp. Observând și copiind comportamentul altora, înveți cum să te comporți. Pentru o bună dezvoltare, copiii au nevoie de continuitate în tot ceea ce fac. Și de cineva în carne și oase, în care să aibă încredere, ceea ce le stimulează în creier sistemul de recompensă și îi motivează. Acest joc stupid de-a Uite școala, nu e școala! cu profesori-aplatizați sau invizibili, care-și expun știința unor ziduri pe care le împroșcă cu amenințări, luându-și feedbackul de la… pereți, este cel mai oribil și mai absurd lucru pe care-l putem face copiilor în condițiile date. Învățarea nu se reduce la memorarea robotică a unor texte debitate de cineva, ci presupune înțelegere și simțire pe propria piele. Iar pentru asta e nevoie de implicarea neuronilor-oglindă, a acelui instrument care imită mimica și comportamentul omului de lângă tine. Copiii învață să înțeleagă nu prin gândire conceptuală, ci simțind. A simți ce simte celălalt îți poate salva viața la un moment dat. Cum să „simtă” un copil niște vorbe abstracte înregistrate pe o bandă magnetică și declamate pe un ecran de sticlă? Cum să simtă ce simt colegii și tovarășii de joacă din spatele ecranului plat și rece ori al măștilor? Unul zâmbește malițios ori se încruntă a nedumerire, altul cască de plictiseală ori se strâmbă de silă… Bașca întrebările ori răspunsurile fiecăruia. Fiecare dintre acele emoții ar mai adăuga câte ceva la bagajul cunoștințelor, dar toate trec neobservate și ce rămâne e doar pâlpâitul monitorului.
Învățatul este ceva care lasă urme utile. Înseamnă să simți pe propria piele bucuria, care la rândul ei motivează și dă optimism; să-ți controlezi tristețea și să n-o lași să te azvârle pe fereastră; să faci speriat un pas înapoi când vezi o mașină venind în goană fără să te observe, fiindcă așa ai văzut că făcea mama când te ducea la școală, pas care te scutește de experiența unui accident rutier, din care n-ai învăța nimic; să citești limbajul corporal al celor din preajmă și să afli că au nevoie de ajutor sau că vor sau nu să împartă ceva cu tine. Să te lași „infectat” de atmosfera din jur. Și, să fim sinceri, în ultima perioadă ne-am cam infectat copiii cu atmosfera tot mai toxică de acasă. Nu există fericire mai mare decât aceea de a vedea fericirea pe chipul demascat al copiilor neamenințați de rele. Că așa este ne-o dovedesc cifrele, pe care tot noi, adulții, le adunăm, interpretăm și manipulăm.
Politicienii, care s-au vârât mereu – și au și fost lăsați să se vâre – acolo unde nu le fierbea nicio oală, s-au apucat ca de obicei de treabă. Ca de obicei, adică pe ultima sută de metri, fiindcă până acum s-au odihnit și ei de teroarea virală, iar acum, cu forțe proaspete, ne-o readuc în prim-plan. Cu ce „noutăți” ne întâmpină? Ca de obicei, cu de toate. Toate sunt vechi și ne sunt prezentate ca noi. Nou nu prea mai e nimic, nici măcar tendința tot mai agresivă de a înfrânge rezistența nevaccinaților și a-i constrânge la vaccinare „benevolă”. Copiii care nu cunosc culorile semafoarelor de pe stradă (care de fapt le-ar putea salva viețile) sunt obligați să învețe pe dinafară culorile semafoarelor date de schimbătoarele și inutilele incidențe Covid. Se discută cu mare vervă despre (re)introducerea inutilităților notorii în sălile de clasă. Prin asta mă refer la „măsurile de protecție”. De parcă virusul nu s-ar fi plimbat din gură-n gură și n-ar fi trecut din mână-n mână pe litoral, pe la locurile de joacă din parcuri, malluri sau localuri, ci ar fi așteptat cuminte în bănci ori ar fi adăstat pe culoarele școlilor, gata să ia în primire gloata preafericită a gălăgioșilor, cărora urmează să li se închidă iarăși gura.
Se dorește închisul gurii multora. A experților incomozi, care încearcă să cheme la calm și cumpătare (și care au fost mereu dați deoparte), a nevaccinaților (chiar dacă sunt copii și vaccinul aduce mai multe semne de întrebare cu privire la riscuri și beneficii decât o fac toți experții lumii la un loc!), a celor care nu se conformează în general. Alții, mai zeloși cer și testarea de trei ori pe săptămână a celor lăsați să ocupe (provizoriu) băncile școlilor. Bieții copii nu mai apucă oricum să mai și învețe câte ceva, de atâta scobit în nas și mestecat cu bețișoarele în eprubete. Cu toții au devenit mici experți în prelevări de teste, analize improvizate în bănci și citiri de rezultate, după care experții mai mari trec la calcularea incidențelor. Cifra incidenței este transformată de îndată într-o culoare de semafor (sau de curcubeu), în funcție de care se stabilește ce vor face a doua zi. Dacă sunt detectați „pozitivi” în clasă, se știe ce urmează: carantina. Numai că aici, ce să vezi, lucrurile s-au nuanțat oarecum. Nu toți sunt trecuți în arest, ci doar nevaccinații. Ba există unii care propun chiar scutirea vaccinaților de corvoada testărilor fără noimă și consumatoare de resurse. Asta în condițiile în care nu mai e niciun secret pentru nimeni că și vaccinații pot purta și transmite virusul la fel ca și nevaccinații. Unde e logica? E posibil să fi rămas în vacanță.
Că testările sunt fără noimă ne-o dovedesc autoritățile înseși. Fără să-și mai ia timp să analizeze absurdul celor declarate, mai pun o piedică în calea nevaccinaților, cu speranța că-i vor obliga să treacă odată la vaccin: Se discută și se amenință cu scurtarea valabilității acelor teste, ori cu perspectiva achitării costurilor din propriul buzunar (ca și când nu din acel buzunar s-ar fi achitat tot timpul!). Un test care până de curând era valabil 48 de ore, o să fie valabil doar 24 de ore, iar renumitul și pipăratul PCR își scurtează și el valabilitatea de la 72 de ore la doar 48. Argumentul? Același care încerca să se impună de la începutul pandemiei, dar era repede șters cu buretele de susținătorii testării cu și mai ales fără rost: „Testele nu reprezintă decât un instantaneu și mai sunt și destul de imprecise”! Ciudat că de-abia acum au priceput. Sau poate că nu au priceput nici acum, ci doar încearcă cu disperare să nu lase vaccinurile să expire în depozite. Și pentru asta orice mijloc, oricât de absurd, e bine-venit. Oamenii uită repede!
Și, ca și când pragul absurdului nu s-ar fi depășit de mult, se mai găsesc câte unii care, în loc să apere copiii de invazia de ridicol, mai adaugă o mână de vreascuri uscate pe focul ațâțat pentru a mia oară: Nu, nu sunt aceia care propun introducerea celor trei V-uri (vaccinat, vindecat, verificat) drept condiție sine qua non pentru a beneficia de dreptul garantat la educație. (Culmea, al patrulea V: vital/viguros și sănătos de la mama natură nu se ia în calcul!) Nici aceia care vor să distribuie aparate sterilizatoare de aer în sălile de clasă. Problema lor nu este distrugerea pas cu pas a educației, blocarea brutală a perspectivelor tinerei generații ori riscurile la care am putea-o supune prin vaccinarea despre care nu știm mai nimic, ci cei mici și foarte mici, care „din păcate încă nu pot fi vaccinați și pentru care nu s-au stabilit încă reguli clare”. În Germania, de pildă, o jurnalistă deplânge cele 9 milioane de copii „omiși” din calculul celor prea grăbiți să-i salveze și care au promis solemn (promisiuni pe care și le-au mai încălcat de câteva ori!) că nu vor închide grădinițele și creșele. Or, grupa experților și a politicienilor selecți și selectați exact asta susține, că „următorul val pandemic va fi al nevaccinaților!” Așadar, trebuie stabiliți și aici pașii de urmat, în caz că… în caz că, ce?
Am obosit deja să le tot pun în față evidențele și erorile de gândire și calcul, să tot subliniez că acei copii nu sunt un risc pentru mai nimeni, ci doar alții pentru ei, că măsurile luate, inclusiv vaccinările, nu au avut efectul scontat și că e cazul să ne liniștim și să ne vedem de ale noastre. Să lăsăm virusul în pace ca să fim la rândul nostru lăsați în pace și să ne bazăm pe faptul că natura ne-a înzestrat cu un sistem imunitar, iar cine e cu adevărat amenințat a priceput între timp cum să se ferească. Am trăit atâtea provocări în viața profesională. De fiecare dată când izbucnea câte o epidemie sau apărea vreo amenințare, se informa opinia publică la modul decent, i se explica despre ce este vorba și i se cerea să fie precaută. Oamenii ni se adresau apoi cu întrebări și ne solicitau sfaturile pe care ei le respectau în măsura posibilităților. Dar niciodată nu s-a încercat izolarea de lume a unei lumi întregi. Nu numai că așa ceva e imposibil de înfăptuit, dar un astfel de pericol nu amenință niciodată pe toți în egală măsură. Dacă ar fi fost așa, specia ar fi dispărut de mult. Înainte de apariția vaccinurilor împotriva rujeolei, prin anii ’50, ’60, părinții își adunau laolaltă copiii, pe cei bolnavi și pe cei sănătoși, pentru a-i trece pe toți mai repede prin boală și a dobândi imunitatea de grup și de durată. După ce vaccinurile ne-au rezolvat problema, am trecut astfel de practici la categoria infracțiunilor numite „vătămare corporală”. Și unde se înscrie vătămarea psihică la care ne supunem actualmente copiii? Asta după ce închidem ochii cu privire la evenimentele de pe parcursul perioadei de relaxare, în care petrecerile și întrunirile, incluzând și copiii, s-au ținut lanț.
De unde nu e, nimeni nu cere, deocamdată nici copiii. Dar sunt convinsă că va veni vremea când o vor face. Ne-am comportat – și continuăm s-o facem – cu o totală lipsă de responsabilitate pentru viitorul lor și, în fond, și al nostru. Ori suntem cu adevărat depășiți de situație și mintea ne-a plecat cu sorcova, ori încercăm să demonstrăm lucruri (în cazul de față grija pentru tânăra generație!) luând în calcul carierele profesionale și viitoarele alegeri. Comparativ cu ceea ce le facem noi acum copiilor, trecerea străzii cu forța a unei biete bătrâne neajutorate e doar o glumă banală.
scoala normala, fata n fata, era posibila daca era aleasa la inceputul pandemiei, atunci cind virusul ar fi putut fi identificat rapid ca fiind o nonactiune.
acuma…papa!:)), scoala normala a murit, sta n geam sa nu se sperie lumea, dar doar de-asta sta.
singura care mai e viabila e scoala online.
asta a si fost tinta pandemiei, noi sisteme sociale.
invatamantul fiind una din tinte. faptul ca el migreaza plenar spe invatamantul online…ar trebui, ar fi trebuit sa fie identificat…inca de cind virusul a fost tratat ca o actiune.
–
virusul …era!, a fost!, o nonactiune.
intre timp s-a actionat asupra lui, dezechilibrandu-l. odata dezechilibrat, probabilitatea ca el sa devina superpericulos…creste pe zi ce trece. deci…nu prea conteaza cum arata invatamantul, azi, ca ce conteaza e cum va arata el peste o vreme: invatatamt online, cu profesori inteligente artificiale. pina atunci…melanjul de bun-simt…
nu i a plecat nimanui mintea cu sorcova, asta e cea mai tare constatare a mea. mintea lor e fix la locul potrivit si se manifesta in stare de echilibru. zic asta in relațiie cu pandemia, evident.
deci oamenii se manifesta dupa cum sint, asta fiind…noua logica in care se misca. pentru ei negrul este noul alb si…invers. daca i ai pune la detectorul de minciuni s-ar dovedi ca spun adevarul. tocma dasta nu pot fi blamati. asa sint ei, iar ei sint asa cum tinde sa fie lumea, adica o Natura intoarsa pe dos si cu capul in jos.
va veni vremea, in cazul meu a venit cu ceva vreme n urma, cind, pentru ca sa mai pricepi ceva din ce face Lumea tre sa stai tu insuti…cu capul in jos si sa mergi pe contrasens, insa asta e posibil daca si numai daca nu esti al Lumii.
copii se nasc si ei in mediul care le permite dezvoltarea conform definiției.
unii copii sint ai Lumii Mari, prin urmare asa se vor dezvolta, in armonie cu Lumea, care, cum spuneam, e o Natura intoarsa pe dos si cu capul i jos.
alti copii, care sint ai Naturii, se vor dezvolta in armonie cu aceasta.
asta e! simplu. ploconitul in fata sticlei ii va secatui de sentimente pe cei care n-au, inca din definitie, insa ii va mobiliza plenar pe cei care au sentimente, nu-ti fa griji prea mari, acestia…deducind!, din ce ofera paradigma sticlei, sentimente. in general e bine sa nu te pui cu Natura, ca va gasi solutii inteligente, la nevoie plenar inteligente, pentru a se..hrani.
e o lume in care celor care au li se va da, iar celor care n-au li se va lua si ceea ce au, iar asta e valabil si in cazul psihicului copiilor.
Lumea va duce omul in stari limita, in care n-o mai poti da la ntors, in care machiatul nu mai are loc de-ntors. Comportandu-se…cum e si doar asa, omul se despleteste in…componente ( Minte, Inima(cu Mintea ei cu tot ).
deci…nu ti fa griji, copii care-i apartin Naturii se vor descurca de minune. la nevoie asambland noi neuroni, capabili sa deduca…oglinda.
Ailalti…se vor simti ca-n Rai in Lume.si vor ‘da’ pe primii, pe-aia inimosi,…cel mult doua parale. adica trebuie introdus in poveste un nou personaj: ‘omul nou’, care e asa…din fabricatie, din nastere. cu doua soiuri de oameni pe masa…povestea isi echilibreaza intelesurile, pentru ca un soi priveste prin ochii Mintii, iar alalalt prin ochii Inimii, tocmai de-asta Mintosii nu i vor accepta pe Inimosi, insa Inimosii nu vor avea nimic impotriva Mintosilor ( care ii vor pune perpetuu la indoiala )
Rezumat:
daca ai fi Mintoasa…Lumea te ar asculta.
io simt ca esti Inimoasa, caz in care Lumea doar te va pune la indoiala, insa in stil…mandru, inchizandu-ti gura, la o adica:)), declarandu-ti zicerile…’teorii al conspiratiei’, nemaicontand ca logica pe care o folosesti e…beton!
in orice caz…iti urez Succes!:)), Inimoaso!:)
Mulțumesc.